Ieromonah Aidan Keller

Traducere din limba engleză de Bogdan Mateciuc

Naşterea Bisericii

      Acum mai bine de 2.000 de ani, Domnul nostru Iisus Hristos a intervenit direct în istoria omenirii. Deşi era Dumnezeu (împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh), El s-a făcut om – sau, aşa cum spunem de obicei, s-a întrupat – a luat trup. Omenirea, chiar de la începuturile ei cu Adam şi Eva, se depărtase de viaţa dumnezeiască, alegând păcatul şi căzând sub puterea morţii. Dar Domnul Iisus, prin întruparea Sa, prin moartea pe Cruce şi prin învierea din morţi a treia zi, a rupt puterea morţii care era asupra oamenilor. Prin învăţătura şi prin întreaga Sa lucrare mântuitoare, Hristos a împăcat cu Dumnezeu o omenire care se depărtase de Dumnezeu1 şi care se robire păcatului2. El a pus capăt stăpânirii pe care diavolul o căpătase asupra oamenilor3 şi a reînnoit şi re-creat atât omenirea, cât şi întregul univers4. Înlăturând prăpastia care îl separa pe om de Dumnezeu, prin unirea omului cu Dumnezeu în propria lui Persoană, Hristos Mântuitorul nostru a deschis calea către o viaţă veşnică şi fericită după moarte, pentru toţi cei care vor crede în ea.5

      Nu toţi cei din Iudeea – iudeii, poporul ales al lui Dumnezeu (Deut 7:6; Is 44:1) – au fost gata să audă aceste lucruri, aşa că Domnul nostru le-a vorbit lor cel mai mult în parabole şi imagini. Pentru a-şi arăta toată învăţătura Sa, El a ales doisprezece oameni simpli pe care i-a învăţat mai în amănunt6. Cei doisprezece se numesc Apostoli7. Ca parte a mântuirii lumii, Hristos a înfiinţat o Biserică (Mat 16:18; Mat 18:17).

      El i-a numit pe Apostoli la conducerea ei şi le-a încredinţat o putere preoţească (Mat 16:19; Ioan 20:21), suflând asupra lor şi spunând „Luaţi Duh Sfânt. Celor cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi” (Ioan 20:21-23). I-a trimis apoi să propovăduiască Evanghelia (vestea bună) despre moartea şi învierea Sa mântuitoare, spunând „Mergeţi şi învăţaţi pe toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mat 28:19). Tradiţia creştină este unanimă în a afirma că în timpul celor patruzeci de zile după înviere, până s-a înălţat la ceruri, Domnul Iisus i-a învăţat pe cei doisprezece despre întemeierea Bisericii Sale pe pământ, o Biserică despre care El a spus că porţile locuinţei morţilor nu o vor birui (Dan 2:44; Mat 16:18). Domnul a promis că Sfântul Duh va fi cu Biserica şi o va călăuzi, ferind-o de neadevăr.8

 

      Trăsăturile Bisericii lui Iisus

      Este important să înţelegem că Biserica era şi este atât pământească, cât şi cerească. Existând pe pământ, ea a fost şi este afectată de slăbiciuni omeneşti. De pildă, deşi capul Bisericii este Hristos9, de-a lungul timpului, în cadrul ei, au existat oameni nevrednici care au ocupat posturi de conducere. Totuşi, ca adunare cerească, ea este întemeiată pe făgăduinţa Domnului care a spus că „porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (Mat 16:18); cu alte cuvinte, Harul şi mântuirea10 pe care Dumnezeu doreşte să le dea oamenilor nu vor fi afectate de cei nevrednici. Biserica pe care a întemeiat-o Domnul Iisus avea anumite trăsături, care sunt aplicabile şi astăzi, la fel ca în vremea Apostolilor. Ea era…

      … UNA. Deşi era alcătuită din adunări locale, ea reprezenta un trup unic, împărtăşind în mod vizibil aceeaşi credinţă şi har. Nu existau mai multe denominaţii diferite care afirmau toate că îl urmează sau că sunt întemeiate de Iisus, fiind astfel unite doar prin această pretenţie. Rugăciunea făcută de Hristos, în noaptea de dinaintea răstignirii Sale pe Cruce (Ioan 17:11, 21-23) a fost ca Biserica Sa să fie una, aşa cum El şi Tatăl sunt una. Haina fără cusătură a lui Hristos, căreia în Evanghelia după Sf. Ioan i se acordă o atenţie deosebită (Ioan 19:23-24), reprezintă unitatea Bisericii lui Hristos. De asemenea, ea era…

      … SFÂNTĂ. Biserica este sfântă pentru că conducătorul – Capul ei – Domnul Iisus Hristos, este sfânt (Efes 1:22-23; Efes 2:19-22). Printre membri ei, ea includea oameni care erau păcătoşi, dar acesta era felul ales de Dumnezeu pentru a le da acelor păcătoşi iertarea de păcate (Mat 16:19), Harul şi sfinţirea. Învăţătura ei era calea către sfinţenie şi aşa este şi astăzi. „Sfânt” înseamnă, etimologic, „pus deoparte”, iar Biserica era sfântă pentru că nu mergea în felul lumii, ci după căile dorite de Domnul Iisus. Ea era…

      … SOBORNICEASCĂ. Cuvântul sobornicesc este traducerea a două cuvinte greceşti, kata holos, care înseamnă „potrivit cu întregul”. Biserica era ferită întregii omeniri; ea exista pentru toate seminţiile, limbile şi popoarele, nu numai pentru evrei11. Ea îmbrăţişa toate învăţăturile Apostolilor, împărtăşite popoarelor lumii. Nimic din ceea ce ne-a lăsat Domnul nu s-a pierdut, pentru că totul a fost păstrat de Biserică de-a lungul timpului. Ea era…

      … APOSTOLICĂ. Ea a fost întemeiată de cei doisprezece Apostoli şi a rămas credincioasă tuturor învăţăturilor lor. Nu doar acelor învăţături care sunt scrise în Scriptură, ci tuturor învăţăturilor12. Biserica era apostolică şi în forma ei de conducere; ea a fost întotdeauna condusă de urmaşii Apostolilor. Aceşti urmaşi se numesc episcopi13 şi sunt în mod vizibil uniţi într-un singur trup alcătuit din biserici locale care împărtăşesc aceeaşi credinţă şi au părtăşie una cu alta.
      „Creştinii”

      După aproape trei sute de ani, membrii Bisericii au primit numele de „creştini”, denumire dată lor prima oară în Antiohia (Fapte 11:26). Acest nume a fost întotdeauna acceptat de cei credincioşi, întrucât pe Iisus Hristos14 îl propovăduim şi Lui ne închinăm, şi El este calea şi viaţa noastră. El este cel care a întemeiat Biserica noastră şi a făgăduit că va fi în mijlocul ei, printre poporul Său, „până la sfârşitul lumii” (Mat 28:20).

      Scrierea Bibliei

      Cei doisprezece Apostoli, aleşi de Hristos, au mers cu El şi au ascultat cele mai adânci învăţături ale Sale, lăsând la o parte totul pentru a-l urma. Domnul i-a numit ca primi conducători ai Bisericii Sale. Pe mărturia lor personală despre învierea Sa din morţi s-a întemeiat Biserica, care a crescut în perioada care s-a numit Perioada Apostolică. În acea vreme, Dumnezeu a îngăduit nenumărate minuni pentru a întări propovăduirea Apostolilor (vezi Faptele Apostolilor şi istoriile din acea vreme), pentru a arăta că ei propovăduiau adevărul Lui. Tot în acea vreme, Apostolii şi ucenicii scriau memorii ale experienţelor lor cu Hristos, precum şi importante scrisori unii către alţii şi către credincioşi. Trei sau patru sute de ani mai târziu, sinoadele Bisericii a adunat la un loc aceste scrieri inspirate, le-a sortat şi le-a dat numele de Noul Testament. Cu toate acestea, în timpul vieţii Apostolilor, mărturia lor personală şi autoritatea lor aveau pentru credincioşi un cuvânt mai greu decât scrierile lor. Nu trebuie să uităm că Biserica a existat dinaintea Bibliei. Astfel, orice biserică care pretinde că se bazează pe Biblie nu este Biserica lui Iisus Hristos. Numai acea biserică care afirmă că a scris Biblia poate fi aproape de Biserica iniţială.
      Continuitate

      În mod inevitabil, Apostolii au murit. Dar Domnul nu a lăsat ca şi Biserica să moară odată cu ei; pentru a o duce mai departe, Apostolii au numit urmaşi care s-au chemat episcopi (Filip 1:1) pentru adunările locale. Acestor bărbaţi ei le-au dat Harul apostolic pe care îl primiseră de la însuşi Hristos, în cadrul unui proces care s-a numit „succesiune apostolică” şi care este înfăţişat în mod deosebit în Noul Testament (în Tit şi 1 şi 2 Timotei).

      Apostolii au numit, de asemenea, şi diaconi. Numirea lor a fost necesară întrucât datorită creşterii rapide a Bisericii, Apostolii nu îi mai puteau păstori pe creştini, material şi duhovniceşte (Fapte 6:1-6). Îndatoririle diaconilor erau de a împărţi darurile şi a păstra ordinea, permiţându-le Apostolilor să se ocupe exclusiv de învăţătură, de îndemnuri şi de săvârşirea tainelor lui Hristos (de exemplu, taina „ruperii pâinii”, care astăzi se cheamă Euharistie sau Liturghie, şi taina Sfântului Botez).

      Nu mult timp după numirea diaconilor, au apărut şi prezbiterii sau preoţii (Fapte 14:22; „bătrâni” în unele traduceri, pentru că „preot” înseamnă „bătrân”). Preoţii au primit aproape toate darurile pe care le aveau episcopii. Ei săvârşeau Botezul, Euharistia, ungerea celor bolnavi şi altele, uşurând sarcina episcopilor, dar preoţii nu puteau numit alţi preoţi sau episcopi. Ierarhia iniţială a episcopilor, preoţilor şi diaconilor rămâne o caracteristică distinctivă a bisericilor istorice. Există, totodată, şi slujbe mai mici, cum sunt cele ale citeţilor, sub-diaconilor, şi diaconeselor.

      Evrei şi Neamuri

      În Perioada Apostolică, Biserica a trebuit să facă o trecere dureroasă. Desigur, ea începuse în Palestina, printre iudei, pentru că Dumnezeu alesese acest popor pentru a aduce lumina lumii, pentru a-l primi primii pe Mesia şi pentru a-i spune lumii despre El şi despre viaţa veşnică în El. Cu toate acestea, mulţi din neamul ales al lui Israel nu au crezut în Hristos, astfel că făclia credinţei în Hristos a trecut la Neamuri, la foştii păgâni, după cum prorocise Isaia cu 700 de ani înainte (Is 2:2; 60:3, 5). S-a pus imediat problema dacă acei creştini proveniţi dintre Neamuri trebuie să se taie împrejur şi să asculte de legea lui Moise mai întâi – adică să devină iudei înainte de a fi creştini. Apostolii nu au ajuns la o părere unanimă. Apostolul Pavel a insistat mult că acest lucru nu era necesar şi s-a ţinut un sinod la Ierusalim, la care au participat toţi cei doisprezece. Sinodul a fost condus de Sf. Iacob, conducătorul bisericii din Ierusalim. Prin călăuzirea Sfântului Duh, Apostolii au hotărât că noii creştini nu trebuia să fie tăiaţi împrejur sau să ţină toată legea lui Moise. După rezolvarea acestei neînţelegeri, Biserica a continuat să se răspândească şi să înflorească printre Neamuri. Ierusalimul a fost distrus în anul 70 de oştile romane, iar noile centre creştine au devenit Antiohia, Roma şi Alexandria.

      Rezolvarea disputelor

      Când Apostolii s-au întâlnit într-un sinod care era mai presus de opiniile lor personale, ei au stabilit un principiu care avea să călăuzească Biserica de-a lungul veacurilor. Nici unul dintre Apostoli nu era infailibil, şi nici vreunul dintre episcopii numiţi ca urmaşi. Totuşi, întrunindu-se în sinoade sub călăuzirea Sfântului Duh, episcopii întregii Biserici au proclamat, în şapte ocazii diferite, învăţături şi canoane (reguli) care poartă sigiliul Sfântului Duh şi care au greutate mai mare decât cuvântul oricăruia dintre episcopi. Controversa legată de evrei şi Neamuri a fost prima dintr-o serie de dispute despărţitoare, care au fost de regulă iscate de învăţături greşite şi care au ameninţat unitatea Bisericii, una dintre cele patru trăsături fundamentale ale ei. Datorită sfintelor sinoade, care au vorbit cu autoritatea Duhului pentru întreaga Biserică, aceste dispute nu au reuşit niciodată să rupă unitatea Bisericii.
      Alcătuirea închinării creştine

      În primii o sută de ani, Biserica iniţială a trecut prin schimbări profunde în ceea ce priveşte închinarea (cultul). La început, Cina cea de Taină - frângerea pâinii – era săvârşită seara imediat după masa comună. În primii ani, toate cele pentru învăţătură şi îndemn, care îmbracă acum partea centrală a Liturghiei, aveau loc separat de Euharistia din sinagogă. În timp, acei iudei care nu îl acceptaseră pe Hristos ca Mesia au început să aibă o atitudine dură faţă de evreii care îl primiseră pe Hristos şi în cele din urmă nu i-au mai lăsat să se închine în sinagogă. Această schimbare de esenţă a condus la structura de bază pe care o are astăzi Sfânta Liturghie: rugăciuni de iertare, laude către Dumnezeu, citirea Scripturii şi o predică (caracteristicile liturgice au provenit direct din sinagogă). Acestea sunt acum urmate de frângerea pâinii şi de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Atunci când Euharistia a încetat să mai fie săvârşită seara, creştinii au început să postească înainte de a participa la ea.
      Ce anume ţine Biserica unită?

      Spre deosebire de alte credinţe, Creştinătatea ortodoxă nu apelează la birocraţie, ierarhie sau documente oficiale pentru a oferi o direcţie Bisericii. Inima Ortodoxiei este chiar închinarea la Dumnezeu – Euharistia şi săvârşirea Sfintelor Taine. Pentru acest motiv, orice istorie adevărată a Bisericii trebuie să includă formarea Liturghiei, însă trebuie evitată cursa abordării unei viziuni cauzale, aşa cum fac unii istorici astăzi. Istoria Liturghiei nu este o succesiune întâmplătoare de adăugări şi modificări, ci lucrarea continuă a Sfântului Duh care călăuzeşte Sfânta Biserică de-a lungul veacurilor, într-o închinare sfântă şi dreaptă la Dumnezeu. Ne închinăm nu cum credem noi că este mai bine, ci aşa cum vrea Dumnezeu să i ne închinăm.

      Perioada mucenicilor

      Perioada de după moartea celor doisprezece Apostoli este deseori numită Perioada Martirilor. Dat fiind că veştile despre Credinţă se răspândeau foarte repede, reacţia imediată a lui Satana a fost să instrumenteze stârpirea sângeroasă şi totală a Creştinismului. Este uimitor faptul că, în ciuda tuturor piedicilor, creştinii au continuat să se întâlnească în Ziua Domnului. Deseori se întâlneau într-alt loc, pentru că dacă erau descoperiţi, erau omorâţi. Mulţi creştini, refuzând să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor păgâni, chiar şi printr-un mic gest sau cuvânt, au fost omorâţi pe loc sau prin chinuri groaznice. Domnul a folosit însă moartea lor benevolă şi suferinţele lor curajoase, alături de alte minuni, pentru a întoarce inima multor oameni către El. Departe de a distruge Biserica, prigoanele nu au făcut decât s-o întărească şi mai mult. Cei care au supravieţuit au scris numele mucenicilor în calendare pentru a le păstra vie amintirea biruinţelor lor, ducând astfel la formarea calendarului bisericesc cu sfintele sărbători.

      Falsul creştinism

      Încercările Bisericii au fost atât de natură duhovnicească, cât şi exterioare. Ereziile au răsărit asemenea ciupercilor, împotriva lor neexistând un consens al credinţei. Cuvântul erezie vine din grecescul hairoumai, care înseamnă a alege. Ereticii erau cei care alegeau să aibă o credinţă a lor, personală, în locul să accepte credinţa Bisericii. Gnosticii încercau să amestece creştinismul cu idealul unei înţelepciuni ascunse, gândind că mântuirea stă într-o cunoaştere ascunsă, nu în Harul lui Hristos. Iudaizatorii nu acceptau hotărârea Apostolilor că creştinii nu trebuie să asculte de legea mozaică şi semănau neîncredere şi discordie acolo unde păstorii erau prea îngăduitori cu ei şi nu îi opreau. Discipolii lui Marcion credeau că Dumnezeul Vechiului Testament nu este acelaşi cu Tatăl lui Iisus Hristos. Maniheii credeau că materia fizică este rea şi că numai duhul este bun. Montaniştii respingeau ierarhia Bisericii, punând accent pe fenomene spirituale spectaculoase şi propovăduind o nouă eră a Duhului Sfânt. Sabelienii învăţau că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt doar trei „chipuri” pe care Dumnezeu le-a purtat de-a lungul timpului, când a făcut diferite lucruri; ei respingeau învăţătura despre Sfânta Treime. Foarte puţine erezii din ziua de astăzi sunt originale; majoritatea sunt aceleaşi vechi rătăciri, în formă reeditată.

      În mijlocul confuziei şi a tulburării iscate de mişcările eretice, Biserica lui Hristos era asemenea unei corăbii pe o mare agitată; cu toate acestea, Hristos era cârmaciul, iar provocările puse de prigoane şi erezii au fost depăşite. Prigoanele au luat sfârşit atunci când împăratul Constantin, un mare prieten al Creştinismului, i-a învins pe duşmanii lui păgâni, a preluat conducerea Imperiului Roman şi a legalizat Creştinismul (în anul 312; abia în 392 creştinismul a devenit religie de stat).

      Primul Sinod — Nicaea, anul 325

      Această răsturnare de situaţia a fost urmată de biruinţa asupra ereziilor. Împăratul Constantin a convocat un sinod al tuturor episcopilor creştini, pentru a hotărî oficial în ce anume consta credinţa creştină, dat fiind că un preot pe nume Arie învăţa că Hristos nu este Dumnezeu, ci doar un om desăvârşit, şi câştiga pe mulţi de partea lui. Sinodul s-a întrunit la Nicæa şi a respins această învăţătură, redactând un sumar al dreptei credinţei, care este astăzi prima parte a Crezului rostit la Liturghie. În acelaşi timp, Părinţii de la Nicæa au stabilit cum se va calcula data Paştelui, au hotărât că toţi creştinii vor sta în picioare, nu în genunchi, la închinarea de duminică, şi au lămurit anumite chestiuni administrative. Aceste hotărâri sunt respectate până astăzi de creştinii ortodocşi din răsărit şi din apus.

      Sunt necesare câteva observaţii. Mai întâi, după Nicæa creştinii arieni au devenit mai numeroşi decât cei drept-credincioşi, ceea ce arată că nu cifrele dictează care este Biserica adevărată. Apoi, deşi a fost necesară definirea credinţei în cuvinte omeneşti, pentru apărarea Adevărului, acest lucru a fost foarte greu de făcut de către Părinţii de la Nicæa. Ei considerau că credinţa în Hristos este ceva ce trebuie păstrat în inimă, nu fixat prin formule. Noi suntem urmaşii lor dacă avem această credinţă în faptele noastre, nu doar în Crezul nostru.

      Perioada lui Constantin

      După ce împăratul Constantin a legalizat credinţa creştină, care a fost stabilită ferm la Sinodul de la Nicæa, au avut loc anumite schimbări în Biserică, nu toate fiind pozitive. În general, creştinismul nu era prea atrăgător pentru cei mândri; aceştia căutau acum să fie numiţi preoţi şi episcopi, lucru care s-a şi petrecut. A existat un mare număr de convertiţi, nu toţi la fel de sinceri şi nevoitori ca primii creştini. În locul catacombelor şi a locuinţelor private s-au construit biserici publice, ca loc pentru săvârşirea Sfintelor Taine. Această nouă libertate a permis cultivarea şi îmbunătăţirea muzicii liturgice, precum şi o înflorire a artei liturgice ca bază pentru imnologia şi iconografia bisericească care împodobesc şi înalţă închinarea din ziua de azi.

      Perioada lui Constantin este numele dat epocii de după domnia lui Constantin, când scopurile creştinismului şi cele ale statului secular se suprapuneau în mare măsură, când experienţa şi resursele societăţii erau folosite spre slava lui Dumnezeu. Aceasta a ajutat Biserica în mai multe feluri. De exemplu, se ştie că episcopii nu lucrează întotdeauna bine împreună şi probabil că fără intervenţia împărătească nu ar fi avut loc nici un sinod ecumenic. Toate cele şapte Sinoade Ecumenice care au apărat credinţa au fost convocate la iniţiativa unui împărat sau împărătese. În cel mai bun caz, această politică a simfoniei între Biserică şi Stat a fost în avantajul credinţei. Reversul a fost acela că uneori în Sfânta Sfintelor a pătruns influenţa lumească, acesta fiind un motiv de îngrijorare pentru mulţi creştini sinceri. De fapt, ori de câte ori autorităţile seculare au încercat să intervină direct în învăţăturile Bisericii, sfinţii episcopi au fost acolo ca să apere Adevărul chiar cu preţul vieţii lor. Calendarul este plin de numele lor.

 
      Monahismul

      Una dintre reacţiile la lumesc a apărut în pustia Egiptului, acolo unde pruncul Iisus fugise ca să scape de mânia unui despot. Un tânăr pe nume Antonie s-a retras în pustie pentru a-i sluji lui Dumnezeu în singurătate şi rugăciune. Cu vremea, Sf. Antonie a atras un mare număr de ucenici, pe care i-a organizat ca monahi creştini. Cuvântul monah vine de la grecescul monos, care înseamnă singur, şi la început reprezenta un sihastru15. Monahii se lepădau de activităţile seculare, de hrana de dulce, de căsătorie şi de proprietăţile personale. Pe scurt, scopul lor era acela de a îndeplini nu numai poruncile lui Hristos, ci şi sfaturile Lui date în Sfintele Evanghelii, cum ar fi sărăcia voluntară, fecioria, ascultarea şi viaţa ascetică (ascetismul înseamnă lipsirea voluntară şi nevoirea pentru Dumnezeu). Sf. Pahomie a înfiinţat prima mănăstire, unde nevoitorii putea locui şi se puteau întrajutora, în cadrul unor reguli bine stabilite. Aceste idealuri, care au încălzit inima multor bărbaţi şi femei pe care astăzi îi numim Sfinţi, s-au întins din Egipt în Palestina, în Siria şi în tot Răsăritul. Ele au ajuns şi în Apus prin Sf. Ioan Casian, unde au strălucit la fel ca în Răsărit.

      „Noua Romă”. Al doilea Sinod – anul 381

      Împăratul Constantin a schimbat într-o manieră deosebită istoria atunci când a mutat capitala Imperiului Roman de la Roma la Bizanţ, un sat obscur din Grecia, nu departe de Nicæa. Acesta a devenit repede cunoscut ca şi Constantinopol sau Noua Romă, şi a fost locul unde s-a ţinut al doilea Sinod Ecumenic al Bisericii, în anul 38116. La primul Sinod, principalul subiect fusese dumnezeirea lui Hristos; la acest al doilea Sinod s-a discutat despre dumnezeirea Sfântului Duh. Părinţii sinodali au întărit învăţătura iniţială că Sfântul Duh este Dumnezeu, prin afirmaţii care alcătuiesc astăzi a doua parte a Crezului rostit duminica la Sfânta Liturghie.

      Un alt mod prin care este întărită această învăţătură a fost pus în practică de Sf. Chiril din Ierusalim. În cadrul Liturghiei el a adăugat o invocare explică a Sfântului Duh asupra Darurilor, pentru prefacerea lor în Trupul şi Sângele lui Hristos. Această invocare se mai numeşte epicleză, fiind adoptată de toate bisericile în cultul lor.17

      Uniformizarea Liturghiei

      În preajma anului 450 a avut loc o importantă transformare în felul în care era săvârşită Liturghia la Roma. Iniţial, aceasta se săvârşea în limba greacă, până când Papa Sf. Victor a început să folosească latina. La un moment dat, moment pe care istoricii nu îl pot identifica precis, rugăciunile au fost reformulate şi a apărut Canonul Roman. După aceea, schimbările în ritul roman au fost minore, cel puţin după ce Sf. Grigore a introdus Tatăl Nostru şi Kyrie (pe la anul 600). Ritul roman era prezent în Spania în veacul al cincilea şi s-a dezvoltat independent, fiind numit ritul mozarabic. În Galia, se folosea ritul galic, un rit latin cu caracteristici orientale. La Milano s-a dezvoltat în mod independent un rit similar celui roman, numit ritul ambrozian. În Răsărit, Sf. Vasile a formulat Liturghia din care Sf. Ioan Gură de Aur (veacul al cincilea) a realizat o formă prescurtată. Aceste două Liturghii, împreună cu Ceasurile de rugăciune ale Mănăstirii Sf. Sava de lângă Ierusalim, au constituit temelia ritului bizantin. Alte Liturghii răsăritene importante sunt cele ale Sfântului Marcu (Cultul Copt) şi ale Sfântului Iacob (Liturghia Siriacă). Aproape toate riturile răsăritene şi apusene menţionate mai sus sunt folosite şi astăzi în Biserica Ortodoxă, dar numai ocazional. Ritul care reprezintă însă moştenirea spirituală a marii majorităţi a ortodocşilor de astăzi este cel bizantin.
      „Ortodoxia”

      Chiar de la primele patru Sinoade, termenul cel mai frecvent folosit pentru a denumi credinţa noastră a fost acela de „ortodox”. El vine de la grecescul orthos, „corect, drept” şi de la doxa, „slavă, închinare”. Astfel, ortodocşii sunt cei care se închină lui Dumnezeu aşa cum trebuie, cu dreapta credinţă. Acest cuvânt avea un înţeles special în primele zile, desemnându-l pe „cel care acceptă toate Sinoadele” (în Răsărit şi în Apus, termenul „catolic” a continuat să fie folosit pentru a descrie Biserica, deşi, aşa cum vom vedea, „catolic” şi „ortodox” denumesc astăzi două credinţe diferite).
      Cei patru Părinţi

      În veacul al patrulea, Biserica a strălucit prin patru mari şi sfinţi bărbaţi. Sf. Atanasie a fost (aproape) singur responsabil pentru succesul Sinodului de la Nicæa, câştigându-şi titlul de Stâlp al Ortodoxiei. Fiind doar un diacon, el l-a combătut pe preotul Arie şi, atunci când s-a întors de la Nicæa, a fost numit Papa18 la Alexandria. La scurt timp, el a fost alungat din scaun şi a călătorit în răsărit şi apus, scăpând cu greu din mâna ereticilor. De-a lungul a cinci exiluri separate, el a scris scrisori, şi-a păstorit turma de departe şi şi-a păstrat un anumit simţ al umorului, care era una din armele din arsenalul său duhovnicesc. Sf. Atanasie a adormit întru Domnul la anul 373.

      Sf. Ioan Hrisostomul („Gură de Aur”) era un umil sihastru din Siria. El şi-a câştigat renumele ca preot şi predicator în Antiohia, fiind apoi silit să accepte slujba de arhiepiscop în Noua Romă, Constantinopol. Râvna sa pentru virtute (un domeniu în care familia împărătească avea serioase probleme) i-a atras ura împăratului. Ioan a fost exilat în mai multe rânduri din Noua Romă. Când a murit în exil în anul 407, el a lăsat o uriaşă moştenire constând din scrisori, predici şi comentarii. El este astăzi apreciat cel mai mult pentru faptul că a lăsat Bisericii Liturghia cea mai des folosită pentru Euharistie.

      În aceeaşi perioadă, un alt Sfânt care a cuprins atât Răsăritul, cât şi Apusul, a pornit din Iugoslavia de astăzi (Sidonium). Sf. Ieronim s-a mutat din Vechea Romă la Betleem şi a trăit ca ieromonah pentru tot restul vieţii sale la locurile unde s-a născut Hristos. El a tradus cărţile Bibliei din greacă, ebraică şi aramaică în latină, folosind manuscrise vechi care nu mai există astăzi. Lucrarea sa cea mai cunoscută se numeşte Latina Vulgata, care este o versiune a Scripturii. Până la anul 400, Biserica hotărâse deja care erau scrierile care trebuie incluse în Biblie, iar lista lor nu s-a schimbat până astăzi.

      Un mare bărbat al Apusului a fost Augustin din Africa, un om care a venit la Hristos nu foarte de tânăr. După mulţi ani petrecuţi în erezia maniheistă, Augustin s-a convertit cu ajutorul Noului Testament, prin predicile prietenului său, Sf. Ambrozie, episcop de Milano. El a devenit episcop de Hippo, în Africa, unde a combătut erezii de multe feluri. El rămâne o figură controversată, deoarece scrierile şi speculaţiile sale logice, deşi provenite dintr-o inimă iubitoare de Dumnezeu, au fost folosite ulterior pentru dezvoltarea anumitor învăţături romano-catolice şi protestante, pe care le vom discuta mai târziu în această carte. Cu toate acestea, la sfârşitul vieţii sale închinate lui Dumnezeu, Augustin o scris o întreagă carte de retractări, a supus judecăţii Bisericii tot ce a scris şi a adormit întru sfinţenie, lăsându-ne o moştenire la fel de mare ca şi cea a Sfântului Ioan Gură de Aur.
      Al treilea Sinod – anul 431

      În anul în care a adormit Augustin, s-a întrunit al treilea Sinod Ecumenic al Bisericii, la Efes, locul unde locuiseră Apostolul Ioan şi Fecioara Maria. Nestorie, patriarh de Constantinopol, făcea o distincţie între natura umană şi cea dumnezeiască ale lui Hristos, afirmând într-o predică de Crăciun că, pentru el, este degradant să se închine unui Dumnezeu într-un leagăn de copil! Sinodul l-a combătut şi a arătat că, dat fiind că Hristos este Dumnezeu şi om în acelaşi timp, Fecioara Maria este cu adevărat Theotokos, Născătoare de Dumnezeu. Nestorie a plecat în Răsărit, a numit mai mulţi preoţi şi a înfiinţat biserici care s-a rupt de Ortodoxie şi care îl denumesc „Sfântul Nestorie”. Următorul Sinod avea însă să se lupte cu o erezie şi mai teribilă.
      Al patrulea Sinod – anul 451

      Au fost unii care au mers atât de departe în evitarea nestorianismului, încât au dat naştere unei alte rătăciri – monofizismul (de la cuvântul grecesc care înseamnă „o singură fire”). Aceştia învăţau că firea umană şi cea dumnezeiască ale lui Hristos fuseseră atât de întrepătrunse, încât formaseră o singură fire divino-umană (care, astfel, nu a fi fost nici umană întru totul, nici divină). Disputa s-a încins. Împărăteasa Pulcheria a convocat un Sinod general la Calcedon pentru a rezolva dilema şi, în urma unei minuni care a avut loc la mormântul muceniţei Eufemia19, Părinţii au hotărât împotriva monofiziţilor. Din nefericire, din motive religioase şi politice, s-a format o numeroasă denominaţiune dizidentă, care i-a inclus pe copţii egipteni, pe iacobiţii sirieni şi pe susţinătorii acestora din India. Acest grup a respins al patrulea Sinod (şi pe cele ulterioare). Ortodoxia învaţă că au existat două firi în Hristos, una dumnezeiască şi una umană, distincte, neamestecate şi indivizibile. Recent, această învăţătură a fost din nou pusă în discuţie prin intermediul unor ortodocşi care afirmă acum că monofiziţii de astăzi nu cred în monofizismul clasic şi că Ortodoxia ar trebui să se unească cu aceştia. Monofiziţii au răspuns nuanţându-şi în mare măsură poziţia istorică. Totuşi, ortodocşii tradiţionalişti au fost alarmaţi de un plan de unire alcătuit la Chambesy, în Elveţia, în anul 1990, plan semnat de reprezentanţi majorităţii patriarhiilor ortodoxe. Acest plan nu le cere monofiziţilor să accepte al patrulea Sinod şi următoarele. Condamnarea planului de la Chambesy a pornit din Muntele Athos, de la Patriarhia Georgiei şi din partea clerului tradiţionalist de pretutindeni. Ortodocşii consideră că au mai multe în comun cu monofiziţii decât cu orice alte ramuri creştine, dar atât timp cât jumătate dintre Sinoadele Ecumenice sunt respinse, nu poate exista o unitate adevărată.
      Căderea Romei

      Slăbită de decăderea morală, răvăşită de conflicte interne şi resimţindu-se după lovitura economică şi ideologică primită în momentul în care Constantin a mutat capitala la Constantinopol, în veacul al cincilea Vechea Romă este zguduită de atacurile repetate ale barbarilor. În cele din urmă, la anul 476, ea cade definitiv în mâna invadatorilor. Mulţi au văzut în căderea Cetăţii - centrul învăţăturii, civilizaţiei şi ordinii occidentale – sfârşitul lumii. Implicaţiile pentru Biserica lui Hristos au fost mari, în special pe termen lung. Odată dezintegrată ordinea publică din Italia, Papii Romei au fost nevoiţi să-şi asume un rol cvasi-guvernamental. Ei au început să se ocupe de grija cetăţii, să medieze şi chiar să conducă în probleme publice. Deja scaunul Romei devenise un guvern în sine. Atât timp cât existaseră bărbaţi drepţi şi capabili în biserica Romei, acest sistem funcţionase, dar cu timpul expresia „puterea corupe” a început să se vadă din practică. Încet-încet, de-a lungul următorilor 300 de ani, atitudinea Papilor care voiau să conducă întreaga Biserică a început să îngrijoreze celelalte Biserici locale.
      Un trimis al Domnului

      La doar patru ani de la căderea Romei, Sf. Benedict cel Mare se năştea în Norcia, Italia. Şcolit la Roma, el a plecat de tânăr să-l caute pe Hristos, ca pustnic într-o peşteră din pustie. Şi-a făcut mulţi ucenici şi a redactat o Regulă după care să se conducă în viaţa monahală. Sfânta Regulă a făcut din Benedict un om al smereniei şi măsurii. El a adaptat severitatea ascetismului călugărilor orientali la caracterul apusean, insistând mai mult pe ascultare şi pe lucrarea internă şi mai puţin pe post şi pe lucrări mari. Sf. Benedict este cunoscut ca Părinte al civilizaţiei apusene pentru că mănăstirile au fost mult timp singurele oaze de stabilitate şi cultură într-o lume barbară. Ele îi hrăneau pe săraci, salvau cărţile, îi învăţau pe oameni să citească şi propovăduiau o nouă morală, arătând lumii că munca manuală trebuia respectată (anterior, munca manuală era considerată demnă pentru săraci şi sclavi).

      Mulţi oameni din ziua de azi resping creştinismul pe motiv că nimeni nu mai face ce făceau primii creştini: punerea laolaltă a posesiunilor individuale, renunţarea la proprietatea privată, traiul în comunităţi, rugăciune zilnică, lucrul manual şi alte lucruri menţionate în Faptele Sfinţilor Apostoli din Scriptură. Cel puţin în mănăstirile din Biserica Ortodoxă, acest stil de viaţă încă există, spre slava lui Iisus Hristos.
      Al cincilea Sinod – anul 553

      Al cincilea Sinod Ecumenic al Creştinătăţii a fost convocat din cauza unor scrisori care circulau sub numele de Cele Trei Capitole şi care deformau mărturisirea de credinţă formulată la Calcedon. La început, Papa Vigiliu a încercat să liniştească disputa, decretând că, în esenţă, scrisorile erau acceptabile, el oferind în fapt o interpretare personală pentru ele. Episcopii din Africa au rupt comuniunea cu Papa, cerându-i să retracteze. Împăratul Teodosie a convocat un Sinod împotriva dorinţei Papei, iar Părinţii adunaţi la Constantinopol au hotărât că Cele Trei Capitole nu erau ortodoxe, Papa Vigiliu devenind implicit eretic. Acest Sinod l-a anatemizat pe Origen (mort în 254), un învăţător strălucit care învăţase că sufletele există spiritual înainte de a veni în trup, urmare a păcatului, şi că toţi îngerii căzuţi şi păcătoşii vor intra într-o bună zi în Cer, după o curăţare.20
      Cele cinci Patriarhii

      În veacul al cincilea s-a fixat structura generală a Bisericii sub forma unei pentarhii. Au fost investiţi cinci patriarhi – episcopi peste principalele zone ale lumii creştine – care erau egali între ei şi care exercitau o funcţie arhipăstorească. Aceşti episcopi au fost denumiţi „cele cinci simţuri” ale Bisericii. Putem vedea că esenţa Bisericii stătea încă în unitatea credinţei, nu într-o structură comandată, dat fiind că în anumite momente, unii patriarhi, cum este exemplul Papei Vigiliu al Romei, s-au abătut de la credinţă şi au fost daţi afară din Biserică. Patriarhiile erau, în ordinea descrescătoare a cinstirii, Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Pentarhia încă reprezintă un ideal al Bisericii, dar anumite motive au făcut imposibilă realizarea lui, cel puţin după anul 1054. Ulterior au apărut noi patriarhii – cele ale Serbiei, Moscovei, Bulgariei, României şi Georgiei.
      Dezvoltarea papalităţii

      Începând de la anul 600, problema rolului papalităţii în Biserică a devenit tot mai spinoasă. În pragul noului secol a apărut un om cu totul deosebit, care a ocupat scaunul Romei. Sf. Grigore cel Mare şi-a condus patriarhia într-un mod cu totul deosebit. Întâi de toate, el era concentrat pe misiune. A trimis un grup de monahi de la mănăstirea pe care o înfiinţase în Roma, să meargă în Anglia şi să convertească triburile germanice care se stabiliseră acolo şi care re-păgânizaseră ţara. Sf. Grigore este cinstit ca Părinte al ritului roman al Bisericii. El este cunoscut şi pentru că a popularizat termenul mesă pentru a descrie Liturghia.21

      Inspirându-se din liturghiile greceşti, el a aşezat Tatăl Nostru acolo unde este cântat astăzi şi a adăugat rugăciuni la Mesa Romană. A îmbunătăţit şi a transcris imnele care erau atunci încă la începuturile lor, rezultând stilul de muzică ce îi poartă numele: muzica gregoriană. Sfântul a considerat că este obligaţia lui ca nici un om sărac să nu moară din neglijenţă în cetatea Romei. Vremurile erau grele, dar ori de câte ori Grigore auzea că a mai murit un om fără casă, se socotea nevrednic să slujească Liturghia în acea zi. A apărut o dispută între Grigore şi episcopul de Constantinopol, Sf. Ioan Postitorul. Toate funcţiile deţinute la Constantinopol, care era capitala Imperiului Roman, erau considerate ecumenice (bibliotecarul Noii Rome, de pildă, era bibliotecarul ecumenic sau „universal”), iar acest titlu era acordat de Împărat şi patriarhului cetăţii. Din cauza barierelor de limbă, Sf. Grigore a înţeles că Ioan se consideră episcop cu autoritate peste ceilalţi episcopi. Reacţia lui a fost promptă. În cel mai amabil limbaj cu putinţă, el l-a acuzat pe Sf. Ioan de mândrie deşartă, declarând în ceea ce-l priveşte că renunţă la orice titlu şi că adoptă titlul de „rob al robilor lui Dumnezeu”. Cererea Sfântului Grigore era ca „toţi creştinii să respingă acest titlu blasfemitor [Episcop Universal] — acest titlu care ia cinstea preoţească de la fiecare preot, din moment ce este uzurpat în mod nesăbuit de unul!” Unitatea Bisericii nu a fost afectată de această neînţelegere.
      Un şarpe în grădina Bisericii

      În timpul vieţii lui Grigore a avut loc în Spania un eveniment minor, dar care a dus în timp la o ruptură permanentă. În anul 589, la sinodul de la Toledo, a fost introdus în Crez termenul filioque22, mărturisirea sunând acum „…şi întru Duhul Sfânt… care de la Tatăl şi de la Fiul purcede”. Completarea a fost făcută pentru a sublinia dumnezeirea Fiului, dat fiind că Spania era dominată de arieni care respingeau egalitatea Tatălui şi a Fiului. Fraza modificată la Toledo era însă un pasaj din Scriptură23, iar Scriptura nu poate fi modificată. Acest sinod local nu a ascultat de Sinodul Ecumenic de la Constantinopol, care declarase că nu se pot face schimbări la Crezul de la Nicaea. Pătrunzând încet în Europa centrală şi în restul apusului, filioque a fost o bombă cu ceas vreme de patru secole şi jumătate.
      Al şaselea Sinod Ecumenic – anul 680

      Schisma monofiziţilor, care nu acceptaseră al patrulea Sinod, a redus cu mult mărimea şi influenţa Bisericii în zona de răsărit, aşa că pentru a-i aduce înapoi Împăratul a promulgat o învăţătură numit monotelism, care afirma că deşi cele două firi ale lui Hristos – divină şi umană – fuseseră distincte, El posedase una singură, anume una divină. Monofiziţilor le-a plăcut ideea, care a fost susţinută şi de trei patriarhi de Constantinopol alături de Papa Honoriu al Romei. Sf. Maxim, în răsărit, şi urmaşul lui Honoriu în apus, Sf. Martin, au atacat vehement această învăţătură, stricând planurile împăratului. Dacă Hristos nu a avut o voie omenească, arătau ei, atunci El nu a fost om cu adevărat, pentru că nici un om fără o voie omenească nu este un om adevărat. Ambii Sfinţi au avut de suferit mânia împăratului. Papa Martin a fost prins şi condamnat la muncă asemenea unui criminal, el murind în cele din urmă de epuizare la malul Mării Negre.

      Din cauza disputei, împăratul Constantin Pogonat a convocat cel de-al şaselea Sinod Ecumenic al Bisericii, în anul 680 la Noua Romă. Monotelismul a fost condamnat, iar Papa Honoriu a fost anatemizat ca eretic. Papa Agaton şi patriarhul Sf. Gheorghe de Constantinopol au sprijinit întru totul acest Sinod. Trebuie amintit că în vremea respectivă Papii romani erau respectaţi în toată Biserica, în răsărit şi în apus, ei ocupând cel mai ortodox scaun dintre toate scaunele apostolice străvechi. Roma nu fusese atinsă decât într-o foarte mică măsură de arianism, monofizism, monotelism, pelagianism sau nestorianism. Papii romani respingeau şi adăugarea filioque la Crezul creştin.
      Sinodul cinci-şase – anul 692

      Sinoadele Ecumenice al cincilea şi al şaselea abordaseră exclusiv chestiuni de dogmatică, fără a emite canoane privind aspectele practice din Biserică. Astfel, a fost convocat un alt Sinod, la Constantinopol, pentru a emite canoane. Acesta este deseori numit Sinodul al Cinci-Şaselea şi este privit ca o prelungire a celor doua Sinoade anterioare. Printre hotărârile luate s-au numărat: episcopii nu se pot căsători, diaconii şi preoţii trebuie să se căsătorească înainte de hirotonire şi nu se mai pot căsători după aceea. Obiceiul roman de a posti sâmbăta – lucru diferit de tradiţia apostolică – a fost respins. De asemenea, clerul Bisericii nu avea voie să se implice în chestiunile politice, militare şi economice ale acestei lumi. Deşi Roma avea reguli locale potrivit diaconii şi preoţii nu se puteau căsători, iar romanii posteau sâmbăta, canoanele care opreau aceste practici au fost recunoscute oficial şi la Roma, cel puţin pentru o perioadă, iar bisericile răsăriteană şi romană au rămas unite.
      Misiunile

      De-a lungul veacurilor al şaptelea şi al optulea, Evanghelia a fost primită încet de o zonă tot mai mare din Europa, dar trebuie amintit că mare parte din Europa era încă păgână. Multe triburi europene erau atât de feroce, încât acceptarea de către ei a umilului Iisus din Nazaret este considerată de către unii istorici drept cea mai mare minune din istoria Creştinismului. Evanghelizarea era făcută în principal de către monahi, iar principiile lor foarte ferme pot fi admirate şi astăzi. Ei obişnuiau să întemeieze o mănăstire într-o zonă îndepărtată, departe de aşezări omeneşti, dar într-o zonă păgână. Unii dintre ei le propovăduiau oamenilor, dar numai dacă aveau un dar special pentru această lucrare. Ceilalţi fraţi pur şi simplu trăiau Evanghelia. Cu timpul, cei din zonă descopereau adevărata natură a trăirii creştine şi, când le plăcea ceea ce vedeau, cereau să fie botezaţi. Tipicul şi frumuseţea îngrijită a slujbelor bisericeşti încălzea inima oamenilor şi contribuia la convertire la fel de mult ca discuţiile sau explicaţiile. În Europa apuseană, călugării irlandezi erau cei mai activi misionari; în Europa centrală, călugării şi călugăriţele benedictine din Anglia au fost cei care au creştinat pământurile germanilor.
      Spărgătorii de icoane

      În general, pentru bisericile apusene, veacul al optulea a fost unul de stabilitate şi armonie doctrinară, dar de mari frământări pentru cele din răsărit. O succesiune de împăraţi bizantini, numiţi iconoclaşti sau „spărgători de icoane” au condamnat practica generală a creştinilor de cinstire a icoanelor lui Hristos, Fecioarei Maria şi ale Sfinţilor, pornind o sângeroasă persecuţie împotriva acelor care nu predau icoanele pentru a fi distruse. Iconoclaştii citau chiar din Scriptură – oare nu oprise Dumnezeu pe poporul Său să se închine la chipuri cioplite?24 Cinstitorii icoanelor, în mare parte femei pioase şi călugări, au persistat chiar în faţa chinurilor şi a morţii.
      Al şaptelea Sinod Ecumenic – anul 787

      În cele din urmă, împărăteasa Irina a convocat un Sinod Ecumenic, la Nicæa în anul 787. Acesta a fost cel de-al şaptelea şi ultimul Sinod Ecumenic al Bisericii (Nicæa II). Sfinţii Părinţi au hotărât că cinstirea icoanelor nu este doar permisă, ci şi importantă pentru credinţa creştinilor. Ei au văzut întreaga dispută ca fiind una hristologică, în sensul că obiecţia că Dumnezeu nu poate fi reprezentat reprezenta o negare a faptului că Dumnezeu se întrupase. Nici un om nu-l poate vedea pe Dumnezeul cel nevăzut. Totuşi, în Iisus Hristos, Cel Nevăzut a voit să se facă văzut, după cum i-a spus Hristos lui Filip la Cina cea de Taină: „Filipe, cel ce mă vede pe Mine, pe Tatăl îl vede”. Părinţii au arătat cu grijă că noi nu cinstim icoanele în sine, care sunt lemn şi vopsea, ci, prin ele, pe prototipul reprezentat în ele. De exemplu, noi nu cinstim drapelul ţării de dragul pânzei, ci pentru ceea ce reprezintă drapelul respectiv. Sinodul a hotărât că icoanele sunt „Evanghelia zugrăvită” şi că sunt necesare pentru învăţarea Scripturii de către cei care nu ştiu să citească.
      Revenirea iconoclaştilor

      În ciuda celor hotărâte la Nicæa, conflictul legat de icoane a continuat. În anul 792, Charlemagne şi-a trimis oştile la Papă pentru a obţine condamnarea cinstirii icoanelor aşa cum fusese ea aprobată la Nicæa. Ei au criticat Răsăritul şi pentru „scoaterea” (!) lui filioque din Crez. Planul lui Charlemagne era de a de-legitimiza Imperiul Roman de Răsărit, pentru a-şi putea făuri propriul Imperiu Roman. Planurile lui politice au avut succes, nu însă şi atacul la adresa Crezului şi a sfintelor icoane. Îngrijorat de pretenţiile lui teologice, Papa Leon III, acelaşi om care îl încoronase cu opt ani în urmă, a gravat Crezul iniţial (fără filioque), pe două plăci de aur şi argint, în greacă şi latină, pe care le-a aşezat de-a stânga şi de-a dreapta mormântului Sfântului Petru.

      Împărăteasa Irina a murit în 802, moment în care tronul Bizanţului este ocupat de un aprig iconoclast. Abia la anul 843 sunt readuse definitiv icoanele în Răsărit, de data aceasta de către o altă împărăteasă, Sf. Teodora. Ca soţie a împăratului iconoclast, ea reuşise să-şi păstreze icoanele, numindu-le „păpuşile” ei. După moartea lui, ea a preluat tronul şi a reînnoit ascultarea Constantinopolului faţă de al şaptelea Sinod. În ciuda tuturor răsturnărilor de situaţia din perioada patristică, Constantinopolul s-a dovedit pe atât de ortodox după al şaptelea Sinod, pe cât se dovedise Roma până atunci.
      Răsăritul şi Apusul se depărtează

      Cele două jumătăţi ale Bisericii – cea răsăriteană şi cea apuseană – au început să se depărteze una de alta destul de timpuriu. În Răsărit predomina limba greacă; în Apus, cea latină. În Răsărit predomina liturghia bizantină, în Apus, cea romană. Răsăritenii aveau o înclinaţie către mistică, pe când apusenii erau mai înclinaţi către practică. Când vorbeau despre Dumnezeu, latinii porneau de la Unitate şi ajungeau la Treime; grecii începeau cu treimea şi apoi ajungeau la Unitate. Vorbind despre Răstignire, latinii accentuau Jertfa lui Hristos, pe când grecii vedeau în El un Biruitor. Apusenii vorbeau mai mult de mântuire, răsăritenii mai mult de îndumnezeire, şi aşa mai departe. Nu a fost greu să apară neînţelegeri, dar a fost greu să fie lămurite. Totuşi, s-a păstrat unitatea Bisericii şi s-a evitat ca accentul individual pus pe un anumit domeniu al credinţei să tulbure echilibrul general. Idealul era unitatea în diversitate, deşi în practică credincioşii din Răsărit şi cei din Apus se priveau tot mai des ca străini.
      Jocuri de putere

      Ştim că în Apus, începând din veacul al cincilea, Papii romani începuseră să joace un rol mai monarhic şi mai unilateral decât colegii lor din Răsărit. Încă de când credincioşii primiseră libertatea de credinţă dată de autorităţile Imperiului Roman, episcopul din Roma, capitala Imperiului, se bucurase de o cinste deosebită din partea celorlalţi episcopi. Disputele între episcopi erau aduse în faţa mitropolitului (episcop peste un oraş mare), iar disputele între mitropoliţi, precum şi cazurile delicate, erau aduse înaintea Papei de la Roma, deşi hotărârile acestuia nu erau absolut obligatorii. De fapt, datorită Ortodoxiei Romei, chiar şi disputele religioase erau judecate aici. Desigur, în absenţa unei stabilităţi politice în Italia, Papii au fost nevoiţi să devină, de bună voie, conducători într-o manieră destul de seculară. Mulţi Papi au îndeplinit acest rol într-un mod deosebit, dar alţii, uitând de îndemnul Sfântului Ieronim – Să piară pofta pentru puterea romană – au dus o luptă permanentă pentru a-şi spori autoritatea. Deja la anul 850, Papa nu mai era u frate mai mare, ci un stăpân. Desigur, asemenea lucru îl făcuse pe Papa Sf. Grigore, în urmă cu 250 de ani, să-l certe pe Patriarhul Ioan.
      Unitatea Bisericii este întreruptă

      În anul 858, la 15 ani după ce Teodora readusese icoanele, chestiunea prerogativelor papale a izbucnit din nou. În acel an, Sf. Ignatie, patriarhul de Constantinopol, a fost urmat de Sf. Fotie cel Mare. Papa Nicolae I a văzut în aceasta o ocazie de a-şi spori influenţa. El a afirmat că Sf. Ignatie, care era de fapt prietenul lui Fotie, fusese depus din funcţie în mod nedrept, numindu-l pe Fotie impostor şi trimiţând trei reprezentanţi la Noua Romă pentru a judeca „cazul” lui Fotie. Sf. Fotie i-a primit pe delegaţi cu cinstea cuvenită şi i-a invitat să prezideze audierile. Rezultatul a fost acela că ei au întărit legitimitatea lui Fotie fără nici o rezervă. Când ei s-au întors la Roma, Nicolae a nesocotit hotărârea lor, depunându-l din funcţie pe Fotie. Hotărârea sa a fost ignorat de toţi cei din Răsărit, însă astfel a apărut o ruptură în comuniunea Romei cu Constantinopolul pe toată durata cât a fost papă Nicolae.
      Lupta dintre Crezuri

      Conflictul între Răsărit şi Apus a căpătat o dimensiune teologică în momentul în care misionarii germani (care incluseseră pe filioque în Crez) şi cei greci (care ţineau Crezul iniţial) s-au întâlnit în timpul evanghelizării Bulgariei, în chiar coasta Constantinopolului. Roma nu folosea termenul filioque, dar Papa Nicolae le-a acordat tot sprijinul său germanilor, promulgând noul Crez. Bulgaria a oscilat între Vechea şi Noua Romă. Sf. Fotie a scris o lucrare despre filioque, arătând că nu aceasta era învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Disputa nu a fost rezolvată, dat fiind că nu fuseseră fixaţi termenii teologi în care să fie discutată. Bulgaria a optat pentru Răsărit iar succesorul lui Nicolae, Ioan VIII, a reluat comuniunea cu Constantinopolul. Totuşi, lucrurile nu au fost întru totul rezolvate; nici una dintre problemele în dispută – supremaţia papală şi filioque – nu fuseseră soluţionate. Ele au fost mai degrabă amânate, în timp ce umbra ce afecta relaţiile între Răsărit şi Apus s-a amplificat şi adâncit.
      Închinarea

      Întrucât chiar numele de Ortodoxie arată că credinţa Bisericii este întreţesută cu cultul închinării ei (doxa implică atât dreapta credinţă, cât şi dreapta închinare), trebuie dată o scurtă explicaţie legată de felul în care ne închinăm lui Dumnezeu.

      Trupul viu al lui Hristos, Sfânta Biserică, a crescut şi s-a format asemenea unui trup omenesc. În copilăria Bisericii, numai cei din Iudeea făceau parte din acest trup. Crescând şi fiind mereu condusă de Sfântul Duh, Biserica a dobândit experienţa şi înţelepciunea pe care Părinţii au prins-o în scrierile lor şi în sfintele canoane transmise din neam în neam. Biserica s-a maturizat şi în ceea ce priveşte viaţa ei liturgică, făurind o Liturghie care pune laolaltă elemente din Scriptură, Tainele învăţate de Apostoli, poezia religioasă şi arta şi muzica sacră – pentru a oferi sufletului şi trupului, omului complet, tot ce se poate oferi la o slujbă. Aşa cum Hristos, copil fiind, le cunoştea pe toate, în ciuda unui trup de copil, aşa şi nou-născuta Biserică cunoştea pe deplin credinţa şi avea părtăşie cu Sfântul Duh, deşi liturghia ei era neformată încă iar arta liturgică era încă la început. La fel, asemenea lui Hristos, când viaţa Bisericii pe pământ se va încheia, ea va continua în Cer pentru veşnicie. Deşi aici nu este perfectă, ea va fi „fără pată sau zbârcitură sau ceva asemenea” în Împărăţia care va să vină (Efes. 5:27).

      Anume în închinarea Bisericii ne pregătim pe noi înşine şi înainte-vedem cu bucurie acel festin ceresc, şi în închinarea Bisericii găsim adevăratul centru şi adevărata inimă a Bisericii – nu într-un conducător sau într-o structură organizaţională.
      Diversitatea liturgică – argumente pro şi contra

      Am văzut deja că, după ce Apostolii ne-au învăţat lucrurile de bază, în următorii 200 de ani au avut loc adaptări considerabile ale felului de închinare al creştinilor. Până în veacul al zecelea, în Creştinism se stabilise deja un rit definitiv al închinării; totuşi, acesta nu era nicidecum uniform, ci în diferite regiuni existau tradiţii distincte, în cadrul unor regiuni mari existând astfel variaţii de ritual. În Răsărit, ritul predominant era cel bizantin, dar erau răspândite şi alte rituri orientale. În Egipt exista Liturghia Sfântului Marcu, în Siria Liturghia Sfântului Iacob şi altele. Până la anul 1200, datorită presiunilor curţii împărăteşti, ritul bizantin înlocuise aproape complet celelalte rituri orientale din cadrul imperiului. Această uniformizare forţată a închinării a fost lăudată în capitală ca o victorie a civilizaţiei, dar ea a reprezentat o catastrofă pentru Biserica lui Hristos, pentru că în final creştinii nativi din Egipt, Etiopia şi Siria s-au simţit înstrăinaţi de Biserica „străină”, dorind să se adune în jurul unei biserici „a lor”, anume în jurul conducătorilor monofiziţi care păstraseră ritualurile vechi ale popoarelor locale. În Apus, Liturghia Sfântului Grigore, ritul roman, a fost şi el transmis în mod considerabil şi altora. Charlemagne a poruncit ca acesta să înlocuiască ritul galican în toate posesiunile sale, în jurul anului 1060 acelaşi rit fiind impus cu forţa de către Papă creştinilor din Spania care foloseau un rit mozarabic sau vizigot. Atât în Apus, cât şi în Răsărit, noua modă a uniformizării liturgice a rodit poame amare; identitatea diferitelor biserici naţionale din Apus a slăbit în cele din urmă, până într-acolo încât ele au devenit incapabile de a mai acţiona independent de Roma.

      Importanţa dată aspectelor liturgice în istoria Creştinismului, dar şi în Ortodoxia de astăzi, poate să pară exagerată în ochii celui crescut în cultura seculară din ziua de azi. Totuşi, aceasta ne spune un lucru: credinţa creştinilor din primele veacuri şi-a găsit o puternică expresie atât în viaţa lor cotidiană, cât şi în piatra de temelie a vieţii cotidiene, liturghia. Credinţa lor nu era una limitată la aspectele vieţii, ci o credinţă cântată şi rostită în rugăciuni, o credinţă trăită zi de zi. Simbolurile liturghiei erau îndeaproape identificate cu învăţăturile pe care le exprimau, atât de aproape încât dacă se observa că un ceremonial sau o rugăciune de o anumită importanţă lipseşte sau este vădit diferită într-un alt rit, atunci era pusă în discuţie însăşi ortodoxia celor care oficiau acel rit. Această dinamică trebuie avută în vedere atunci când cercetăm vicisitudinile din istoria Bisericii.
      Cea mai mare tragedie a Creştinătăţii

      Secole de-a rândul, între cele două ramuri ale Bisericii s-au acumulat tensiuni care aveau să ducă la o ruptură catastrofală între creştinii din Răsărit şi cei din Apus. Nădăjduiesc că paginile anterioare au arătat suficient de bine premizele, pentru a putea înţelege cum trebuie aceste momente dramatice şi decisive.

      La anul 800, în ciuda diferenţelor culturale şi lingvistice, arta, închinarea şi rânduiala din Bisericile Răsăriteană şi apuseană erau remarcabil de similare, dacă e să le comparăm cu diferenţele care separă astăzi romano-catolicismul de Ortodoxia răsăriteană. Două atitudini negative – adăugarea lui filioque la Crez şi expansiunea puterii papale – ameninţau această unitate, ceea se s-a şi petrecut pentru o scurtă perioadă în anii 800. În anii 900, bizantinii erau îngrijoraţi de expansiunea musulmană şi au avut tendinţa să se refugieze într-o lume îngustă, clasicistă, a unor standarde culturale înalte şi a rafinamentelor de curte. În acelaşi timp, papii Romei prezentau o atare decrepitudine morală şi imagine slabă din punct de vedere administrativ, încât în mod obiectiv nu puteau face nici o mişcare majoră care să influenţeze bisericile din Răsărit.
      O anticipare a schismei

      Pe măsură ce se apropia anul 1000, Europa centrală continua să fie creştinată, în principal prin eforturile depuse de călugări. Acum au primit Credinţa zone din actuala Germanie, Polonia şi Danemarca, iar în Europa răsăriteană marile eforturi misionare ale slavilor au început cu fraţii Chiril şi Metodiu, în veacul al nouălea, cu roade deosebite. Aceşti doi apostoli ai popoarelor slave au tradus Liturghia, Scripturile şi multe cărţi duhovniceşti în limba slavonă, care era strămoşul limbilor rusă, sârbă, bulgară şi polonă. Deşi ei au avut grijă să aibă şi susţinerea papilor, şi a patriarhilor de Constantinopol, misiunea celor doi fraţi a fost atacată de episcopii germani, care insistau ca slujbele să aibă loc numai în limbile greacă, latină sau ebraică, acestea fiind limbile în care fusese scrisă inscripţia de pe crucea lui Hristos. Germanii au insistat şi pentru includerea lui filioque în Crez şi atunci când ucenicii lui Chiril şi Metodiu nu au primit aceste lucruri, ei le-au închis bisericile şi i-au vândut pe misionari ca sclavi. Aceste fapte nu au contribuit la relaţii mai bune între Răsărit şi Apus.

      La anul 988, Vladimir, conducătorul Rusiei kievene, s-a creştinat împreună cu toţi supuşii săi, primind credinţa în forma ei răsăriteană, o mişcare care avea să-i confere mai târziu Ortodoxiei a nouă patrie. Atât în Răsărit, cât şi în Apus, viaţa liturgică a Bisericii ajunsese la maturitate şi stabilitate; de fapt, riturile roman25 şi cel bizantin s-au schimbat foarte puţin după anul 1000. Cele şapte Sinoade Ecumenice fuseseră acceptate şi de unii, şi de alţii, existând încă o anumită bunăvoinţă şi schimburi culturale de ambele părţi.
      Filioque învinge la Roma

      După anul 1000, o serie de Papi mai luminaţi şi mai organizaţi au început să agite vechile tensiuni dintre Răsărit şi Apus. În 1008, Papa Sergiu a redactat o mărturisire de credinţă care cuprindea cuvântul filioque. A fost pentru prima oară când acesta a fost adoptat oficial la Roma, răspunsul Constantinopolului fiind acela de a scoate numele Papei din diptih (lista cu patriarhii ortodocşi care sunt pomeniţi la slujbe). În anul 1014, Henric II, conducătorul Imperiului Roman de Apus, i-a cerut Papei să includă filioque în Crezul cântat la Mesă (până atunci Crezul nu era rostit la Mesa romană). La început Papa s-a împotrivit, dar ulterior a cedat. Întemeiat pe scrierile Sfântului Fotie, Răsăritul a refuzat să accepte această adăugire, ori de câte ori s-a pus această problemă.
      Marea Schismă – anul 1054

      Un eveniment important care a avut loc în această perioadă a fost invazia normandă din Italia. În anul 1052, normanzii au forţat bisericile de rit bizantin, care erau numeroase în Italia, să adopte obiceiurile apusene. Împăratul de la Constantinopol a reacţionat închizând toate bisericile de rit apusean din Constantinopol, care nu au adoptat obiceiurile răsăritene. Aceste biserici erau şi ele numeroase.

      În această atmosferă încărcată, biserica romană a început în 1053 să folosească la slujbe pâine nedospită (azimă), o practică evreiască care a stârnit suspiciuni printre răsăriteni. Spiritele s-au încins. Papa Leon IX a trimis o delegaţie conducă de cel mai pripit şi lipsit de tact claric - cardinalul Humbert – pentru a negocia cu patriarhul Mihail din Constantinopol (acesta nefiind nici el un model de răbdare). Când Humbert şi însoţitorii săi au ajuns în Noua Romă, au refuzat ceremonia oficială de primire la patriarh şi i-au înmânat un document cu cererile lor, printre care se afla şi supunerea tuturor patriarhilor răsăriteni faţă de Papă. După această primă întrevedere, Mihail a refuzat să se mai întâlnească cu delegaţia. Humbert şi-a pierdut răbdarea şi a redactat o Bulă de Excomunicare la adresa lui Mihail şi a „tuturor celor care îl sprijină”.

      În dimineaţa zilei de 16 iunie 1054, Humbert şi ai săi au intrat în catedrala înainte de slujbă şi au trântit pe altar Bula de Excomunicare. Ignorându-i pe diaconii care au alergat după ei rugându-i să-şi reconsidere poziţia, ei au părăsit oraşul, şi-au scuturat praful de pe picioare şi s-au întors la Roma. E interesant faptul că Papa Leon, în numele căruia se presupune că acţionau ei, murise cu trei luni înainte de prezentarea hotărârii lor în faţa lui Mihail. În ceea ce-l priveşte, patriarhul a convocat un sinod al episcopilor, care l-au excomunicat pe Humbert şi „pe toţi cei responsabili” de incident. În acel moment, comuniunea dintre Roma şi Răsărit a fost efectiv şi ireversibil zdruncinată.

      În preajma anului 1080, patriarhii răsăriteni au apelat la Papă pentru a începe formalităţile obişnuite pentru restabilirea comuniunii dintre cele două biserici: ei l-au rugat să scrie o mărturisire de credinţă în felul celei scrise de Sf. Grigore cel Mare către Sf. Ioan Postitorul, potrivit cu primii Părinţi creştini şi cu tradiţia ortodoxă. În schimb, ei erau gata să-l recunoască pe Papă ca fiind cel mai cinstit patriarhi. Aşa ceva nu s-a petrecut însă. Papa a răspuns furios că nici el şi nici credinţa sa nu pot fi puse în discuţie de nişte muritori.
      Schismă sau certuri de familie?

      De departe pădurea se vede cel mai bine, spune o vorbă şi, privind înapoi la evenimentele din 1054, putem observa o ruptură decisivă între Apusul creştin şi Răsăritul creştin. Totuşi, aspectele iniţiale ale Schismei au fost limitate la o dispută strict între Roma şi Constantinopol, în timp ce între creştinii din alte regiuni legăturile continuau neafectate. De exemplu, pelerinii apuseni care soseau în Ţara Sfântă primeau în continuare Sfânta Împărtăşanie de la preoţii greci de la locurile sfinte. În mintea multor creştini, gâlceava dintre Vechea şi Noua Romă putea fi doar o altă ceartă de familie, aşa cum mai fusese şi aveau să mai fie. Totuşi, Schisma din 1054 a fost un lucru permanent, din mai multe motive:

      Filioque: Înainte de 1054, filioque provocase anumite tulburări, dar în general Papii se împotriviseră adăugirii, lucru care liniştise oarecum bisericile din Răsărit. După 1014, filioque a invadat Roma iar Papii au început să le poruncească răsăritenilor să-l accepte. În 1054, aceasta era numai o problemă dogmatică pe care Roma şi Răsăritul nu o puteau concilia. La scurt timp după 1054, teologii apuseni s-au grăbit să justifice schimbarea Crezului printr-o serie de păreri „dogmatice”, întărind şi mai mult eroarea.

      Puterea papală: După cum am văzut, unitatea dintre Răsărit şi Apus a fost zguduită în veacul al nouălea de către pretenţiile de mărire ale Papei Nicolae I. După o sută de ani de linişte, o serie de Papi din veacul al unsprezecea au reînceput să tulbure apele, puterea papală atingând un apogeu în veacul al treisprezecea. La Roma, pretenţiile papale crescuse atât de mult, încât nu s-a găsit nici un moderator care să-l reconcilieze pe Papă cu patriarhii.

      Diferenţa de tradiţie: Grecii erau deja conştienţi de inovaţiile liturgice ale Romei, cum ar fi azima în 1053 şi botezul printr-o singură cufundare în apă (în unele regiuni). Aceste suspiciuni erau îndreptate împotriva întregului Apus, fără discriminare, în unele cercuri spiritele fiind foarte vehemente. Vechile tradiţii apusene, cum ar fi omiterea lui „Aliluia” în timpul Postului Mare, precum şi felul de pregătire a pâinii şi a vinului pentru Euharistie, erau virulent criticate.
      Cruciadele – perioada 1096-1290

      Deseori Biserica este afectată nu atât la nivel intelectual sau dogmatic, cât la nivelurile de bază. Aşa s-a întâmplat şi pe măsură ce umbra iscată de Marea Schismă s-a agravat în timp, principalul motiv al acestei agravări fiind considerate Cruciadele. Desigur, Cruciadele au fost războaie sfinte pentru apuseni, ostaşilor care aveau să moară în luptă fiindu-le promisă iertarea de păcate. Prima Cruciadă a fost pornită de Papa Urban II (1096), când s-a reuşit capturarea unei părţi considerabile din Levant şi întemeierea unui regat latin aici. Evident, acolo unde fuseseră episcopi greci au fost instalaţi episcopi latini şi, pentru întâia oară, efectele practice ale Marii Schisme au început să fie resimţite şi în Răsărit. Un episcop numit împotriva altui episcop, altar împotriva altui altar, ambele pretinzând că reprezintă una Biserică a lui Hristos. După a doua Cruciadă, pornită de Bernard de Clairvaux, apusenii care trăiau în Constantinopol au fost masacraţi (1186). Evident, spiritele s-au încins, dar lovitura de graţie pentru orice şansă de reconciliere între Apusul roman şi Răsăritul bizantin a venit în 1204, când participanţii la cea de-a patra Cruciadă s-au pornit cu arme nu împotriva musulmanilor, ci împotriva fraţilor lor creştini.
      Asediul Constantinopolului – anul 1204

      Timp de trei zile, în 1204, străzile Noii Rome au fost udate cu sânge creştin. Bisericile şi locurile sfinte au fost pângărite. Desfrânate se urcau pe altarele bisericilor şi multe moaşte şi alte lucruri sfinte erau distruse în numele papalităţii. Pentru apuseni este greu de imaginat repulsia resimţită de creştinii ortodocşi în faţa acestor violenţe; această repulsie continuă şi astăzi.
      Două Biserici

      Din acel moment, a fost clar pentru toată lumea că Schisma nu era doar o ceartă între nişte episcopi care nu se putea înţelege între ei, ci o ruptură între două grupe diferite de credincioşi – ortodocşii, care se agăţau cu obstinaţie de credinţa înaintaşilor lor, şi romano-catolicii apuseni, care, după separarea de Biserica apostolică, se transformaseră surprinzător de repede într-o religie diferită atât de creştinismul apusean de dinainte de Schismă, cât şi de Ortodoxia răsăriteană. Influenţa a fost tragică atât pentru creştinii apuseni, care au pierdut astfel legătura cu credinţa ortodoxă, cât şi pentru cei răsăriteni, pentru care Biserica şi credinţa ortodoxă a început să pară o chestiuni orientală, nu o credinţă universală îmbrăţişată de toate neamurile şi limbile – aşa cum o înţeleseseră întotdeauna Sfinţii Părinţi.

      Întrucât după ruptura Romei credinţa pe care o profesăm s-a păstrat exclusiv în zonele din Răsărit, din acest moment istoria Bisericii noastre devine una exclusiv răsăriteană. Vom prezenta totuşi acele evenimente care au modelat Biserica romano-catolică, pentru a putea înţelege situaţia de astăzi şi înflorirea Ortodoxiei printre creştinii apuseni ai secolului 20.
      Evul Mediu superior

      În veacul al doisprezecelea, Biserica greacă avea probleme cu expansiunea teritorială a Islamului. Deja Imperiul Bizantin era mult redus în graniţele sale, în special prin căderea rând pe rând a provinciilor îndepărtate în mâna musulmanilor. Însă, pe măsură ce creştinătatea greacă se reducea, Bisericii i se adăugau noi aripi prin convertirea popoarelor slave. De exemplu, veacul al doisprezecelea a fost o Epocă de Aur prin creştinarea ruşilor. Trebuie menţionate caracteristicile Epocii de Aur: o credinţă profundă în rândul oamenilor, eforturi neobosite ale ierarhiei Bisericii de a eradica obiceiurile păgâne, fervoare misionară, o puternică prezenţă monahală cu activităţi mai degrabă caritabile decât legaliste, precum şi pătrunderea Ortodoxiei până în cel mai mic aspect al vieţii oamenilor. Un incendiu izbucnit la Kiev în 1124 a distrus 600 de biserici – ceea ce arată într-un fel cât de importantă era pentru locuitorii acestui oraş închinarea la Dumnezeu. Tot în această perioadă, creştinii sârbi, un alt popor slav, au format un puternic popor ortodox sub conducerea Sfântului Sava.
      Evoluţiile din Apus

      Între timp, în acum heterodoxul Apus, Papalitatea îşi extindea puterea cu răbdare şi tenacitate. Papii au obţinut dreptul de a unge şi îndepărta împăraţi şi regi. Totodată, ei erau singurii care puteau introduce sfinţi în calendarul noii Biserici romano-catolice. În Apus s-au produs schimbări rapide, schimbări care i-au făcut pe unii istorici să afirme că, deşi un creştin din primul veac s-ar fi simţit acasă în Biserica apuseană a veacului al unsprezecelea, în următorul veac el s-ar fi simţit ca un străin. În viaţa duhovnicească s-a pus un nou accent pe trăirile emoţionale, o tendinţă care s-a amplificat de-a lungul Evului Mediu, ducând la fenomene fantastice cum ar fi stigmatele (apariţia unor răni asemănătoare cu cele ale Mântuitorului, la cei aflaţi într-o stare de transă sau extaz).26 Un alt rezultat a fost acela că importanţa Învierii lui Hristos a fost surclasată de accentul pus pe Moartea lui Hristos. În închinarea poporului, Hristos era privit mai degrabă ca un om în suferinţă, şi mai puţin ca un Dumnezeu-Om. În artă, iconografia mistică, care accentua calităţile dumnezeieşti şi îi învăţa teologie pe oameni, a fost înlocuită treptat cu o artă pasională27, care prezenta, într-o manieră familiară, lumească şi realistă, evenimentele principale din viaţa lui Hristos, a Fecioarei Maria şi a Sfinţilor.
      Reorganizarea Bisericii apusene

      În Evul Mediu Superior, în Biserica Romană se manifesta o nouă rânduială, pornind de sus în jos. În locul unui colegiu al episcopilor, din care să facă parte şi mitropoliţi şi patriarhi, aşa cum fusese intenţia afirmată la cele şapte Sinoade, ierarhia era reprezentată printr-un colegiu de episcopi supuşi unui Papă puternic. Apusul a organizat mai multe concilii, considerate de ei ecumenice, dat fiind că participarea ortodocşilor nu era considerată necesară. Au fost create noi ordine religioase, pentru a le permite bărbaţilor şi femeilor îndeplinirea anumitor scopuri (de exemplu, Cistercienii au apărut pentru a putea fi promovată munca manuală, Dominicanii au apărut în scopul predicării, Franciscanii pentru cerşit, Cartuzienii pentru retragerea în singurătate, etc.). Căsătoria preoţilor a fost suprimată, dispărând complet din viaţa creştină cotidiană. Închinarea Bisericii a devenit un atribut exclusiv al preoţilor, ideea apărând din faptul că mesa nu era cântată, iar la ea nu participa decât preotul însuşi. Din punct de vedere tactic, Papa a început să numească legaţi şi cardinali care să-l reprezinte în toată Europa; deseori, aceştia aveau mai multă autoritate chiar decât episcopul sau arhiepiscopul locului. A fost concepută o învăţătură despre Purgatoriu, urmată la scurt timp de una despre Indulgenţe, înnoiri realizate până la anul 1300. În cadrul unui legalism instituţionalizat, creştinii simpli donau sume de bani pentru diferite construcţii, primind în schimb reducerea cu 200 sau 300 de zile a şederii lor în Purgatoriu (în timp, indulgenţele erau afectate de inflaţie). A fost făurită şi o învăţătură oficială despre vrăjitorie, acum conducătorii romano-catolici ajungând să creadă că vrăjitoarele au puteri independente autentice, că pot călători în mod supranatural şi că pot lua diferite forme, după cum vor. A existat un declin continuu în disciplina postului, apărând o abordare mai legalistă faţă de post, conducătorii locali oferind „dispensaţii” de la post sau „comutări” în schimbul unor donaţii sau a prestării unor munci. Euharistia a început să fie privită diferit. Iniţial, pâinea şi vinul Euharistiei erau considerate în special ca prezenţă mistică a lui Hristos printre creştini, căruia i se aduceau rugăciuni, laude şi cântări, în contextul Sfintei Împărtăşanii. Euharistia era o acţiune. Viziunea apuseană medievală asupra elementelor euharistice, atât cea populară, cât şi cea oficială, era aceea a unul Lucru care trebuia în mod obiectiv adorat, ceva care trebuia „accesat”, ceva care să „ţină tovărăşie”, ceva care să fie afişat pentru închinarea poporului, ceva care să fie scos afară din cadrul Liturghiei, care să fie transportat asemenea unui personal dintr-o piesă de teatru religioasă – deşi era cinstită, Euharistia rămânea un Obiect. Treptat, sentimentul prezenţei lui Hristos printre credincioşi a fost înlocuit de un sentiment mai strict, anume al prezenţei Lui numai în pâinea euharistică. Natura Euharistiei ca o acţiune a întregii comunităţi a fost uitată, iar Mesa a devenit o ocazie pentru închinarea personală. Ultima schimbare care ar trebui menţionată este aceea că raţiunea umană a început să deţină un loc tot mai important în teologia apuseană. Raţionalismul, în încercarea de a fi împăcat cu Creştinismul, a dat naştere Scolasticismului, un sistem de învăţături teologice şi filosofice întreţesute, cu trimitere la domeniile astronomiei şi al legii canonice, precum şi la dogmele creştine. Trebuie amintit că toate acestea nu au reprezentat un proces de moment. Depărtarea clerului şi a poporului roman/apusean de creştinismul ortodox, devenind ceea ce astă zi se numeşte Catolicism, a fost un proces dramatic, dar treptat şi în creştere, de exemplu în comparaţie cu explozia protestantă. În timp ce Apusul suferea schimbări, Răsăritul ortodox rămânea constant în expresia sa creştină.
      Veacul al treisprezecelea

      În veacul al treisprezecelea, condiţiile de viaţă ale creştinilor erau destul de diferite. În Răsărit, credincioşii aveau de suferit din partea musulmanilor, a tătarilor (Rusia) şi, cel mai grav, din partea catolicilor. În Europa centrală şi apuseană, nimeni nu punea la îndoială suveranitatea bisericii romane, iar proprietăţile şi averea ei ajunseseră de-a dreptul uriaşe. Această perioadă este menţionată ca Epoca de Aur a Papalităţii. Sistemul scolastic, care amesteca învăţătura creştină cu filozofia raţională, îi avea ca promotori pe Toma d’Aquino şi Duns Scotus, câştigând tot mai mult teren. Pentru întâia oară, Tainele au fost numărate de la unu la şapte28, încercându-se explicarea „funcţionării” lor. În acest veac s-a desăvârşit ruptura Romei de Ortodoxie, ea devenind permanentă şi irevocabilă. În mod ironic, în această perioadă a fost organizat un sinod în încercarea de reunire a bisericilor răsăriteană şi apuseană.
      Falsul Sinod de la Lyons – anul 1274

      În anul 1261, Mihail VIII a recucerit Constantinopolul de la apuseni. Imperiul său era foarte slab, fiind şi ţinta atacurilor apusenilor prin intermediul lui Carol de Anjou (conducătorul Siciliei). În Răsărit, imperiul său se afla constant sub presiunea musulmanilor. Dintr-un sentiment de auto-conservare, Mihail a pus la cale convocarea unui sinod, pentru unificarea creştinilor din Răsărit şi din Apus. Sinodul s-a întrunit la Lyons, în Franţa, la anul 1274. Toţi reprezentanţii ortodocşi, mai puţin unul singur, au acceptat să-l recunoască pe Papă ca unic conducător al Bisericii şi să includă filioque în Crez. Un fapt deosebit este acela că această întâlnire, considerată drept Sinod Ecumenic de către catolici, nu a fost nimic mai mult decât un acord pe hârtie, dat fiind că odată întorşi în Răsărit, episcopii respectivi au fost dezavuaţi de clerul şi de poporul credincios.

      Nu a fost prima dată în istorie când ortodocşii de rând stricau jocurile ierarhiei motivate politic, printr-o adeziune încăpăţânată la dreapta învăţătură. După cum s-a exprimat şi sora împăratului Mihail, „mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât curăţia credinţei ortodoxe”. Imediat după moartea lui Mihail, falsa unire a fost respinsă în mod categoric.
      Veacul al paisprezecelea

      Se consideră uneori că Sinoadele Ecumenice au reprezentat momentele definitive ale teologiei Bisericii. Acest lucru nu este foarte adevărat. De exemplu, în veacul al paisprezecelea, în interiorul Bisericii Ortodoxe a izbucnit o puternică controversă legat de principiile isihasmului. Isihasmul este o metodă specifică prin care liniştea interioară, alături de rugăciunea neîncetată a minţii şi a inimii, îi uneşte pe creştini cu Dumnezeu. Pe scurt, isihaştii sunt cei care, printr-o rugăciune neîncetată, cel mai adesea prin Rugăciunea lui Iisus29, intră în comuniune cu însuşi Dumnezeu şi se împărtăşesc din Lumina cea necreată cu care s-a înconjurat şi Hristos pe Muntele Tabor (Mat 17:2). În anul 1326 a sosit la Constantinopol călugărul grec Varlaam. El, împreună cu un cerc de sofişti, au început să ridiculizeze ideea că un om îl poate percepe pe Dumnezeu direct, citându-i pe Părinţii care afirmaseră că Dumnezeu este transcendent şi că nu poate fi cunoscut. Varlaam afirma că Dumnezeu poate fi cunoscut numai indirect, că metoda fizică a rugăciunii isihaştilor reprezintă o concepţie materialistă falsă despre rugăciune şi că lumina celor care se apropiau astfel de Dumnezeu ar fi o lumină creată, nu una necreată. În apărarea isihaştilor s-a ridicat Sfântul Grigore Palama care a luat apărarea nevoinţei lor fizice (cum ar fi unirea respiraţiei cu rugăciunea), afirmând că lumina lor este cu adevărat necreată. El se baza pe învăţătura Sfântului Vasile cel Mare (+379) care făcea distincţie între energiile şi esenţa lui Dumnezeu. În energiile Sale, care sunt însuşi Dumnezeu în descoperirea Sa către om şi în acţiunea Sa în univers, Dumnezeu poate fi cunoscut prin curăţia inimii care îl vede; în esenţa Sa, El este absolut incomprehensibil şi deasupra tuturor lucrurilor. Această învăţătură isihastă a fost întărită la sinoadele ţinute la Constantinopol în 1341 şi 1351. Dezamăgit, Varlaam s-a alăturat bisericii romane. Un contemporan al Sf. Grigore a fost Fericitul Nicolae Cabasila, care a scris despre Mântuitor ca fiind mai aproape de noi decât însuşi sufletul nostru, subliniind totodată şi viaţa dată prin Tainele Bisericii. Aparent, Sf. Grigore accentua rugăciunea interioară neîncetată, iar Fericitul Nicolae viaţa exterioară, sacramentală a Bisericii, dar în realitate ei exprimau două faţete ale aceluiaşi ban: nu există mistică adevărată fără ierarhia şi Tainele Bisericii Ortodoxe, iar un creştinism corect la exterior nu este destul, toţi trebuind să ne îmbrăcăm inimile cu însăşi Lumina lui Hristos.

      După ce studiem gândirea ortodoxă medievală în întreaga ei vitalitate, obiecţia cea mai frecventă adusă Ortodoxiei, exprimată şi de autorul Dom Gregory, pare fără sens: „În lumea închisă a Bizanţului, nu a mai existat nici un vânt de înnoire din veacul al şaselea. Din veacul al nouălea a început somnul.” Ortodoxia nu a adăugat Creştinismului noi credinţe, rămânând la credinţa apostolică, dar în nici un caz nu a dormit!
      Conciliile apusele de la Constanţa şi Basel

      Între 1378 şi 1417 au existat doi şi, ulterior, trei pretendenţi la scaunul papal, fiecare susţinut de anumiţi episcopi şi conducători seculari. Acest scenariu al diviziunilor este numit în Apus „schismă” (a nu se confunda cu Marea Schismă din 1054), el încheindu-se cu un conciliu „ecumenic” ţinut la Constanţa (Elveţia) – un conciliu pur apusean care l-a ales ca Papă pe un al patrulea candidat, Martin V. Acesta a convocat încă un conciliu, la Basel, care s-a deschis în anul 1431, pentru a combate decăderea din biserică şi a hotărî în privinţa mişcărilor dizidente din Europa. Acest conciliu a intrat în conflict cu succesorul lui Martin, Eugen IV. Conciliu l-a convocat pe Papă, care a dizolvat conciliul. Prelaţii de la Basel au refuzat să plece şi l-au demis pe Papă.

 
      O altă falsă unire

      Conciliul de la Basel a anunţat apoi un conciliu de unire a grecilor cu Roma, adică de supunere a lor în faţa Romei. Imperiul Bizantin era într-un iminent pericol de a se prăbuşi, aşa că episcopii împăratului erau gata să accepte unirea cu Roma în schimbul unui ajutor militar. Însă, în mijlocul neînţelegerilor dintre Papă şi conciliu, grecii unionişti nu ştiau cărei tabere să se alăture, iar conciliul de la Basel nu se putea hotărî în privinţa unei locaţii. Prinzând momentul, Eugen IV a convocat la Ferrara un conciliu al unirii, care s-a deschis în anul 1438. Grecii au sosit la Ferrara şi au început discuţiile pe tema Treimii, a Papalităţii şi a Purgatoriului. La început ei au susţinut învăţăturile ortodoxe asupra tuturor subiectelor. Disputele s-au prelungit şi au devenit obositoare, prelaţii greci dorind la un moment dat să plece acasă. Eugen IV i-a convins să poposească la Florenţa şi să discute despre filioque. La Florenţa, grecii au fost plasaţi sub arest la domiciliu, nefiind lăsaţi să plece până nu sărutau papucul Papei. Le-au fost tăiate hrana şi celelalte lucruri necesare, pentru ca în final toţi episcopii greci să accepte învăţătura catolică în toate cele trei aspecte – toţi episcopii, mai puţin unul, Sf. Marcu al Efesului, cel mai învăţat teolog prezent acolo, care a declarat că „nu poate exista compromis în ceea ce priveşte credinţa ortodoxă”.
      „Unirea” (1439) şi căderea Constantinopolului (1453)

      În iulie 1439 a fost declarată o uniune între Răsăritul ortodox şi biserica apuseană. În tot Apusul a fost mare bucurie – toate clopotele din Anglia au bătut în cinstea evenimentului. Însă, asemenea falsei uniri de la Lyons, şi acest conciliu „ecumenic” s-a dovedit a fi doar o farsă politică. Ajutorul militar promis de Apus, pentru care se şi închinaseră bizantinii Romei, nu s-a materializat. Împăratul bizantin nu a îndrăznit să facă publică unirea decât în decembrie 1452 şi, aproape imediat după aceea, în mai 1453, Constantinopolul a căzut în mâinile turcilor, Imperiul Creştin de Răsărit încetându-şi existenţa. Aceasta nu a însemnat şi sfârşitul patriarhiei de Constantinopol; următorul patriarh a repudiat falsa unire, aşa cum a făcut-o de altfel şi întregul popor ortodox. În Apus, catolicismul continuat nestingherit; în Bizanţ şi în Balcani, credincioşii gemeau sub jugul turcesc, agăţându-se de credinţa lor străbună şi de Liturghie mai mult ca înainte; în Rusia, care scăpase acum de tătari, se năştea un nou popor, singura mare putere din lumea ortodoxă. Creştinii ruşi au devenit apărătorii şi moştenitorii adevăratei credinţe ortodoxe, mulţi dintre ei considerând că Bizanţul pierise anume pentru că se închinase Romei.
      Supremaţia papală

      Conciliul de la Florenţa a deschis drumul către o nouă structură în biserica apuseană. Conciliile de la Constanţa şi Basel decretaseră amândouă, ca dogmă a Catolicismului, că autoritatea supremă în biserica romană este un conciliu ecumenic al episcopilor. Conciliul de la Florenţa a făcut o revenire şi l-a reaşezat pe Papă în fruntea Catolicismului. Acum, felul de conducere a bisericii din Apus nu era nici prin intermediul unui colegiu de episcopi cu patriarhi şi mitropoliţi de onoare (dintre care Papa să fie cel dintâi), nici printr-un colegiu de episcopi subordonaţi unui Papă autocrat. Treptat s-a ajuns ca episcopii din colegiu să fie numiţi direct şi numai de către Papă.
      Decăderea din Apus…

      Dat fiind că jocurile de putere dominau peisajul apusean şi cele mai bune eforturi pentru o reformă internă erau anulate de ipocrizia şi corupţia oficialilor romano-catolici de toate gradele şi din toate regiunile, un sentiment de deznădejde a început să se răspândească asemenea unui cancer în toată Europa apuseană. În particular, respectul oamenilor de rând faţă de Papalitate a scăzut dramatic, fiind binecunoscute orgiile şi spectacolele sadice de la Vatican, care erau exportate inevitabil în toate ţările catolice. Curia romană30 nu avea nimic sfânt şi în curând popoarele Europei a început să simtă acelaşi lucru despre conducătorii spirituali. O reformă de jos în sus era inevitabilă.
      …şi din Răsărit

      După căderea Constantinopolului în 1453, Serbia, Grecia, Bosnia şi Egiptul au capitulat şi ele în faţa turcilor. Mare parte din Europa, toată Asia Mică şi Levantul erau stăpânite de musulmani, iar bisericile ortodoxe naţionale au fost dezmembrate prin faptul că turcii i-au plasat pe toţi creştinii din Imperiul Otoman sub autoritatea patriarhului grec de Constantinopol, care se afla în umbra sultanului. În biserica din Grecia a pătruns stricăciunea; de exemplu, autorităţile cereau taxe tot mai mari de la patriarhii aleşi, transformând astfel Patriarhia în enclava unui bogătaş. Printr-un mecanism similar celui din Apus, turcii îi demiteau sau executau pe patriarhi într-o succesiune rapidă, pentru a obţine mai multe venituri din taxa pe funcţie. În ciuda posibilelor pericole, întotdeauna se găsea cineva care să plătească suficienţi bani pentru a deveni Patriarh.
      Moscova – a „Treia Romă”

      Lucrurile au luat o altă turnură în Rusia unde se năştea un popor ortodox puternic. Aici a izbucnit în veacul al XV-lea o controversă monastică între cei care susţineau posesiunile, care accentuau rolul public şi naţional al Bisericii, care credeau că Biserica trebuie să deţină mari proprietăţi, să-şi păstreze frumuseţea în închinare şi să distribuie ajutoare la scară mare, şi cei care se opuneau posesiunilor, accentuând orientarea duhovnicească şi interioară a Bisericii, chemând la o întoarcere la idealurile monastice ale sărăciei şi retragerii, fiind totodată împotriva colaborării cu Statul. Sf. Iosif de Volotsk era în fruntea taberei posesorilor, iar Sf. Nil de Sora în fruntea anti-posesorilor. Deşi idealurile anti-posesorilor au rămas ca un aluat activ în viaţa bisericii ruse, posesorii au avut câştig de cauză timp de mai multe secole. Monahul Filoteu de Pskov a formulat în acea perioadă ideea celei de-a treia Rome. El i-a spus ţarului Vasile III că prima Romă căzuse din cauza ereziei, a doua Romă (Constantinopol) din cauza păcatului. Moscova, spunea el, este a treia Romă, sau centrul Creştinătăţii şi nu are să mai fie altul. Nu numai ortodocşii slavi, dar şi cei greci au început să vadă în Rusia un mare apărător al Ortodoxiei.
      Vulcanul apusean erupe

      După ce Papa Eugen IV a eliminat mişcarea conciliară, care i-ar fi putut aşeza pe episcopii apuseni mai presus de Papă, au apărut destul de repede alte ameninţări la adresa puterii papale. Monarhii seculari din Apus, învingând opoziţia nobilimii, şi-au unificat regatele în jurul lor. A început să se dezvolte un sentiment nou de identitate naţională, urmarea naturală fiind slăbirea influenţei trans-naţionale a Papei. Au apărut multe mişcări dizidente. Cea mai reprezentativă a fost mişcarea lui Jan Hus din Moravia (Cehoslovacia). Hus punea în discuţie autoritatea papală şi insista ca vinul euharistic să fie dat la mesă şi poporului (aşa cum se făcea în Ortodoxie şi în vechea tradiţie apuseană). Conciliul de la Constanţa interzisese laicilor să primească paharul, iar Hus a fost prins şi ars pe rug. Inchiziţia, care fusese creată în veacul al XIII-lea şi ale cărei drepturi de a tortura şi omorî oponenţi ai catolicismului se întemeiau din punct de vedere teologic pe Toma d’Aquino, şi-a amplificat activităţile, întărind astfel Papalitatea. În acelaşi timp a început să se desfăşoare o revoluţie culturală – umaniştii îmbrăţişau idealurile estetice ale romanilor şi grecilor păgâni, cultura păgână ajungând din nou la modă. Papii şi prinţii patronau artişti umanişti care, abandonând principiile iconografice ale Creştinismului, promovau realismul, nuditatea şi sentimentalismul. Ierarhia catolică era extrem de cor