Originea domniei nu poate fi căutată în altă parte decât în formaţiunile voievodale prestatale din Ţara Româneasca, formaţiuni pomenite şi în cronica maghiară de la 1247 dar şi in alte izvoare medievale. Deşi datele pe care le avem până acum despre instituţia voievodală din perioada prestatală sunt prea puţine pentru a putea trage concluzii, i se poate urmări totuşi transformarea dintr-o instiţie intermediară între puterea suzerană şi supuşii acesteia în cea mai înaltă autoritate din ţara.

    Chiar titulatura de voievod a domnilor munteni dezvăluie o evoluţie a acestei institutii, voievodul fiind un rang inferior celui de domn. Dacă titlul de voievod este prin excelenţă mlitar şi ne duce cu gândul la o ierarhie intermediară între puterea suzerană şi supuşi, titlul de domn este un titlu imperial, roman. Aşadar instituţia voievodală devine instituţia domniei odata cu formarea Ţării Românesti şi proclamarea autocraţiei de factură bizantină.

    Chiar dacă titulatura de domnitor este mai veche de anul 1359,  proclamarea neatârnării reprezintă împlinirea unei năzunţe mai vechi a voievozilor noştrii sau mai degrabă reprezintă legiferarea unei stări de fapt existente deja (la 1324 Carol Robert îl pomeneşte pe Basarab ca domn al românilor).

    Încă de la început a existat o controversă în jurul caracterului domniei în Ţările Române în general şi în Ţara Românescă in special.
    Opiniile au variat de la atribuirea unui caracter despotic, asiatic, absolutist,  domniei, până la compararea cu un regim de stari autentic, aproape cu un "contract social", dupa model occidental modern.
Printre susţinătorii caracterului absolutist al domniei s-a remarcat A. D. Xenopol, care vedea domnia legată exclusiv de persoana domnitorului, voinţa si dispoziţia acetuia : „legal, Domnul nu era îngrădit prin nimic, în voia Domnului stătea tot ce-i trecea prin minte, şi nedreptatea cea mai strigătoare la cer putea să iea fiinţă, de îndată ce Domnul avea inima a o îndeplini... Domnul român avea deci, în vremurile mai vechi ale istoriei noastre, o putere absolută în înţelesul cel mai deplin al cuvântului. Despotismul asiatic, iată caracterul domniei româneşti". Această opinie e împărtaşită şi de Dimitrie Cantemir, el insuşi domnitor şi reprezentat al acestei instituţii : ,,Nu le lipsea nici o superioritate a puterii supreme cu care se mândresc principii cei mai mari. Afară de Dumnezeu şi sabia lor, nu recunoşteau pe nimeni superior în ţară [...] războiul, pacea, viaţa, moartea şi bunurile tuturor locuitorilor depindeau de voinţa lor şi de toate acestea puteau să dispuie după voinţă, pe drept sau pe nedrept, fără să se poată împotrivi cineva [...] Toate demnităţile civile şi militare stau în puterea Domnului: le dă celor iubiţi, le ia celor urâţi de el. în darea acestora nu este pentru principe nici o regulă. Dacă ar vrea să dăruiască pe un ţăran cu titlul de logofăt mare, care e cinstea cea mai mare pe care Moldova o poate da, n-ar îndrăzni nimeni să se împotrivească făţiş; dimpotrivă, dacă ar voi să înlăture dintr-o asemenea demnitate pe unul născut din cea mai nobilă familie, acesta trebuie să se supună de îndată voinţei Domnitorului său. Tot astfel de putere are Domnul nu numai faţă de preoţii mai mărunţi, ci şi de mitropolit, de episcopi, arhimandriţi şi egumeni, şi faţă de oricine face parte din tagma bisericească [...]”1scria invăţatul domnitor al Moldovei în celebra sa operă Descriptio Moldaviae.

    La celalalt pol se află părerea „quasi-liberală" a lui C. C. Giurescu conform căreia  „puterea Domnului în principate, departe de a fi absolută, era îngrădită de o parte de aşezămintele dreptului nescris, «obiceiul pământului», care corespunde atât de deplin şi de precis acelei letudo terrae amintite de documentele Evului Mediu apusean, de alta de sfatul înalţilor demnitari, pe care îi consulta în toate împrejurările însemnate. El nu era deci autocrat obişnuit să dispuie fără nici o consideraţie de persoana şi bunurile supuşilor şa cum s-'a afirmat de unii istorici [...] Separarea puterilor în stat este o idee modernă, epoca de care ne ocupăm noi n-a cunoscut-o. Nu se făcea pe atunci o distincţie hotărâtă atribuţiile judecătoreşti şi cele executive. Una şi aceeaşi persoană hotăra şi executa(....). Nu trebuie însă să ne închipuim că nu existau şi în privinţa aceasta nişte limite şi îngrădiri. Dacă nu erau scrise, ele erau orale, transmise din generaţie în generaţie, formând, cum se spunea la noi, «obiceiul pământului». Iar peste acest obiceiu nu se putea trece fără primejdie". „Este caracteristic că în materie de judecată, fiecare din parţile interesate într-un proces putea cere Domnului «legea» sau «legea ţării», şi să-şi înfăţişeze cauza jurătorilor, chemaţi să-i dovedească dreptatea prin jurământul lor. Nu puţin semnificativ că actele politice importante se încheie cu sfatul sau asentimentul lor, lucru care se menţionează în documentele respective".

    În fine o a treia părere este cea a  lui Nicolae Iorga : „Domnul nu a dat nici o interpretare, nici o sporire sau creaţiune de drepturi. El nu face, în Moldova ca şi în Ţara Românească mai veche, decât să confirme sau să împartă daniile. El nu este astfel nici legiuitor, nici amestecat în procese cari nu pot să se deschidă din cauza condiţiilor încă atât de patriarhale ale ţărilor. El îşi culege dijmele, porunceşte cu străşnicie să i se facă slujbele, îşi păzeşte braniştele [...] Când face una din multele danii la mănăstiri, nu face decât să cedeze la bălţile de pescuit şi la dijme, drepturile sale..."2. Idee pe care Ghe. Brătianu a numit-o a unei  „ţări domnite, permanent şi de fapt", a unei domnii care nu se amestecă în multiplele domenii ce se deschid doar activităţii şi investigaţiunilor aparatului de stat modern, dar se arată „nepărtinitoare şi miloasă, înţelegătoare pentru orice nevoie şi miloasă numai pentru orice merit: domnia mândră şi bună, căreia nu i se bate din picior".

Cauza care a generat aceste opinii atât de diferite se datorează faptului că perioadele de absolutism domnesc au alternat cu perioade de îngrădire a autorităţii domnului de către marea boierime iar mai apoi, din sec. XV, şi de către puterea suzerană, în special cea otomană, în fine, de caracterul personal al
fiecărui domnitor în parte. Şi totuşi titulaturile primilor domnitori sunt de sorginte imperială bizantină, in voievodatul lor, domnii Ţării Româneşti nefiind cu nimic mai prejos decât bazileii din Constantinopol, purtând, ca si acestia, titlul de domn autocrator.

Dar să vedem ce însemna această titulatură de autocrator (samodârjeţ în slavonă) în statul care a consacrat-o, în imperiul bizantin.
    Titulatura imperiala, asa cum apărea în actele imperiale sau în portretele suveranilor, rezuma doctrina statală bizantină : "basileus, credincios al lui Hristos-Dumnezeu, ortodox, autokrator al Romanilor". Împăratul se definea astfel prin titlul său. El era mai întâi credincios lui Dumnezeu, care i-a conferit puterea sa şi ortodox, ceea ce reprezenta cheia de boltă a legitimităţii sale, conferindu-i puterea absolută a autocratorului. Acesta este şi motivul pentru care sultanii nu vor fi recunoscuţi de clerul ortodox ca succesori ai împăraţilor bizantini. Această putere se exercita in mod deosebit in cadrul Imperiului, singurul care corespunde întregului pământ sau oikumene, Imperiul Romanilor. Isac al II lea consemna ca "este ingăduit împăraţilor sa facă tot ce vor".

    În calitate de locotenent al lui Dumnezeu, împăratul era atoputernic: el era întruchiparea legii, el era cel care asigura continuitatea acesteia. Împăratul avea obligaţia de a aplica hotărârile conciliare, iar legislaţia canonică era integrată în dreptul imperial. De asemenea impăratul convoca şi prezida sinodul, dar autoritatea dogmatică aparţinea exclusiv acestuia din urmă. Împăratul nu era nici cleric, nici un simplu laic, el era un isapostolas, "egal cu apostolii". În acest sens el avea o serie de privilegii liturgice: dreptul de a intra in Sfântul Altar prin uşile împărăeşi, el se impărtăşa singur din Sfântul Potir; patriarhul aplica porfirogeneţilor la opt zile dupa naştere tunderea care marca caracterul lor sacru, impăratul avea dreptul de a predica şi a binecuvanta mulţimea credincioşilor.
Acesta este conceptul teoretic de domnie autocrată ales ca model de voievozii români. Trebuie însă a face distincţie între prerogativele imperiale/domneşti şi aplicarea lor în practică. Ele nu se puteau manifesta decât atunci când contextul intern şi extern o permitea, este valabil atât pentru împăraţii bizantini cât şi pentru domnitorii Ţării Româneşti, însă prerogativele lor rămâneau amintite în actele oficiale sau în legile nescrise ca nişte mărturii ale originii divine a puterii lor politice.

(Va urma)