|
Organizarea militară era determinată de organizarea administrativ-teritorială a ţării. Fiecare unitate teritoriala era si o formaţiune militară . Aceste formaţiuni militare teritoriale puteau acţiona independent în cazul unor razii sau al altor operaţiuni militare minore sau unitar, in cadrul armatei Ţării Româneşti, când era vorba de o amenintare majoră.
Conducatorul suprem al armatei, în Ţara Româneasca, era domnitorul, atribuţiile sale militare fiind reliefate chiar de titulatura de voievod care in limba slavonă se traduce prin conducătorul oştirii. După domn comanda armatei cădea în seama marelui spătar sau a banului dupa caz, alţi demnitari cu functii militare erau pârcălabii, căpitanii, judeţii, etc. Cea mai veche unitate militară pare a fi steagul, pomenit in 1368 sub Vlaicu Vodă, efectivele unui steag au variat situându-se în jurul unei medii de 250 de soldaţi. Fiecare steag avea cate un stegar ce purta drapelul de luptă al unităţii respective care a dat şi numele de steag al acestor unitaţi. Dupa steag in ordine crescătoare veneau următoarele unităţi, ceata şi pâlcul care regrupau mai multe steaguri. Mobilizarea militară era de doua feluri, în funcţie de componenţa şi numărul recruţilor, oastea cea mică şi oastea cea mare. Sabie din sec. XV  Oastea cea mică era formată din sluşbaşi domneşti, sluşbaşi boiereşti şi boieri, curteni, militari de profesie cum erau vitejii, hânsarii sau husarii (călăreţi), mercenari, cu o prezenta mică în secolele XIV-XV, mai numeroşi din secolul XVI. Oastea cea mică era convocată pentru operaţiuni reduse, respingerea unor invazii minore, lupta pentru putere împotriva unui boier răzvrătit sau a unui pretendent. În situaţiile grave de război cu o putere străină când soarta ţării era periclitată, era covocată oastea cea mare. Oastea cea mare reunea in cadrul ei toţi bărbaţii apţi de război, cu excepţia robilor. Boierii şi slugile lor, slugile domneşti, ţăranii liberi, ţăranii aserviţi de pe domeniile boiereşti sau domneşti, orăşenii. Obligaţia ţărănimii de a presta serviciul militar este atestată încă din secolul XIV cand Vlaicu Vodă emite un act prin care scuteşte de oaste satul Jiovştiţa din Mehedinţi, semn ca exista aceasta obligaţie a ţăranilor. În secolul XV aflăm despre Vlad Dracul că putea mobiliza 15 000 de oameni sub arme iar despre Vlad Ţepeş 30 000, probabil prin coborârea vârstei la recrutare, după unele surse ar fi recrutat soldaţi de la 12 ani in sus. Principala armă era arcul cu săgeţi, fiind cea mai ieftină şi cea mai la îndemâna ţăranilor, care în cadrul oastei celei mari formau majoritatea soldaţilor. Sluşbaşii, domnitorul si boierii erau înarmaţi cu lănci, săbii, halebarde şi purtau armuri după model occidental aşa cum o arată documentele şi reprezentările artistice ale vremii. Despre Radu I avem o ştire cum că ar fi comandat din Veneţia 20 000 de armuri pentru a-şi echipa armata in vederea unei iminente confruntări cu regatul maghiar. Din secolul XVI chemarea ţărănimii la oaste se face tot mai rar in primul rând datorită evoluţiei tehnicii militare. Generalizarea armelor de foc, scumpe în comparaţie cu armele tradiţionale, face imposibilă înarmarea corespunzătoare a unor efective atât de mari iar mobilizarea lor cu tehnică învechită nu ar fi avut niciun sens în faţa unor armate echipate modern. Acum este perioada când corpurile de mercenari înregistrează o creştere semnificativă printre efectivele militare ale Ţării Româneşti. La baza organizării sistemului militar românesc din acea vreme au stat o serie de principii care işi dovedisera viabilitatea in secolele anterioare: obligativitate locuitorilor de a servi sub arme; dependenta organizarii sistemului militar de resursele materiale si financiare; varietatea elementelor sistemului militar; organizarea teritoriala a ostilor române(„Oastea cea Mare"); un raport echilibrat intre diferitele genuri de arme etc. Mormantul lui Vlad Tepes |